DIR Return Create A Forum - Home
---------------------------------------------------------
Forum Practic
HTML https://practic.createaforum.com
---------------------------------------------------------
*****************************************************
DIR Return to: Romana
*****************************************************
#Post#: 62--------------------------------------------------
Geniu pustiu - MIHAI EMINESCU
DIR By: iulianstoian
Date: January 13, 2015, 5:21 pm
---------------------------------------------------------
Ne propunem sa dovedim in randurile urmatoare ca tiparirea
“romanului” Geniu pustiu este o impietate fata de Eminescu si o
mistificare a publicului.
Geniu pustiu a fost tiparit in editia Minerva a “autori lor
clasici” ca “roman inedit”, de catre dl I. Scurtu.
Sa vedem daca se poate spune despre Geniu pustiu ca este un
“roman inedit”.
Insusi dl Scurtu arata in prefata sa ca acest “roman” e un
fragment dintr-o lucrare mai mare intitulata Naturi catilinare.
Dar nici chiar acest fragment nu este complet, cum ne spune tot
dl Scurtu. Paginile date ca “roman ine dit” sunt scrice in 1869,
cand Eminescu avea nouaspre zece ani. (S-o spunem in treacat ca
la varsta aceasta e cam greu de scris romane...)
De atunci si pana la 1883, cand s-a imbolnavit, Emi nescu avea
timp sa-l publice si nu l-a publicat. Dar nici nu s-a mai ocupat
de el vreodata, caci altfel ar fi corectat limba — plina de
ardelenisme si de germanisme — pe care o scria adolescentul
Eminescu, elevul lui Pumnul si al scoalelor din Ardeal.
Dar cum era sa se mai ocupe de acest “roman”, desfiintat de el
inainte de 1872, cand a scris Sarmanul Dionis, in
care a transportat pagini intregi din acest Geniu pustiu,
inutilizand astfel pentru totdeauna fragmentul fragmentar scris
la 1869?
Descriptia strazii bucurestene si a crasmei pe o noapte
ploioasa, din paginile 3, 4, 5 din Geniu pustiu (editia 1908),
se gaseste in paginile 31, 32, 33 din Sarmanul Dionis
(editia Biblioteca Minervei). Tipul lui Toma Nour de la p.
7 din Geniu pustiu se gaseste, cu schimbarea numelui Toma
Nour in Dionis, la p. 32 din Sarmanul Dionis. Odaia lui
Toma Nour de la p. 20 din Geniu pustiu e odaia lui Dionis de la
p. 37 din Sarmanul Dionis. Bustul de la p. 30 din
Geniu pustiu e bustul de la p. 37 din Sarmanul Dionis.
Ochii lui Ioan de la p. 21 din Geniu pustiu sunt ochii tatalui
lui Dionis de la p. 38 din Sarmanul Dionis. Palatul din fata
locuintei lui Toma de la p. 24 din Geniu pustiu e palatul de la
p. 45 din Sarmanul Dionis. Nostalgia tre cutului de la p. 33 din
Geniu pustiu e exprimata prin aceleasi cuvinte de la p. 47 din
Sarmanul Dionis etc... Iar aceste pagini trecute din Geniu
pustiu in Sarmanul Dionis sunt esentiale. Si trebuie sa adaugam
ca, pe langa aceste pagini, Eminescu a mai luat din Geniu pustiu
pentru al sau Sarmanul Dionis multe pasaje pe care le-a redactat
altfel.
Dar mai este inca ceva. Manuscrisul acesta nu numai ca este
despoiat de o buna parte trecuta in Sarmanul Dio nis, dar are
multe pasaje sterse cu creionul de Eminescu si pastrate de dl
Scurtu. Iata cateva notite prin care dl
Scurtu justifica tiparirea pasajelor sterse de Eminescu: a)
“Fraza e stearsa ulterior cu creion ros. Am retinut o fiind de
oarecare interes...” b) “De aici incolo urmeaza o lunga si
ditirambica serie de idei revolutionare, republicane, umanitare
si de imagini
romantice, sterse ulterior de poet, fie ca nu le mai gasea locul
in roman. Le reproduc totusi pentru interesul lor biografic.” c)
“Acest alineat si — in afara de cel invecinat — cele lalte trei
ce urmeaza sunt sterse ulterior pentru ca poetul voia probabil
sa le inlocuiasca. Dar nefiind inlocuite cu nimic si povestirea
ramanand dealtminteri trunchiata, le reproduc pe toate.” d)
“Intreg pasajul... este insemnat ulterior cu creionul de catre
Eminescu, care a pus observatia explicativa “prea lung”, ceea
ce-i si drept cand ne gandim la acest fragment de articol
politic... nu-si prea avea locul in roman.” e) “Sfarsitul intreg
e neclar din pricina cuvantului in descifrabil si lipsei
subiectului din ultima fraza.” (Si totusi, dl Scurtu il pune!)
Sa mai dam doua notite ca pilda pentru alte procedee curioase de
editare a acestui “roman inedit”. a) “In text urmeaza: “Cu bolta
ei puternica”, cuvinte pe care le-am eliminat fiind de prisos si
intunecand fraza.”
(Asadar, dupa ce tipareste lucruri sterse de Eminescu, elimina
lucruri nesterse.) b) “In text este un adaos inexplicabil care
nu se vede unde ar apartine.” (Vasazica, la tiparire s-au facut
omisi uni din cauza incalciturii textului.)
Acest concept, parasit de autor, despoiat de ce i s-a parut lui
mai bun, cu pasaje sterse, asadar simplu brulion, pe care
dintr-o cauza sau alta Eminescu nu l-a pus pe foc, dl Scurtu l-a
tiparit in colectia “Scriitorilor clasici” ca
“roman inedit” de Eminescu.
Desigur, acest Geniu pustiu poate fi interesant pentru omul de
studiu, care vrea sa priveasca in intimitatea pro cesului de
conceptie a lui Eminescu. Si tiparirea lui poate
fi justificata numai prin dorinta de a aduce un serviciu acestor
cercetatori care nu pot studia manuscrisul la Bi blioteca
Academiei. Dar un asemenea manuscris se tipareste ca atare, si
nu ca opera “inedita“ in colectia autorilor clasici.
Dar, in sfarsit, aceasta tiparitura, daca nu e un “ro man
inedit” de Eminescu, poate oare servi cel putin ca piesa pentru
oamenii de studii? Dl I. Scurtu ne spune ca a corectat
punctuatia, limba, morfologia si sintaxa. (Bie tul Eminescu —
agramat! Si avand nevoie de ajutorul altuia ca sa iasa in
public!... Dar in brulioane cine nu-i agramat?) Deci tiparitura
aceasta nu poate dispensa pe cercetator de manuscrisul de la
Academie.
Dl Scurtu, intr-o privire mai generala asupra Geniului pustiu,
ne spune ca: “romanul” e slab, “are si defecte multe, chiar — in
fond si in forma“, “insuficienta observatiei psihologice care-i
suparatoare, apoi exagerarea evenimen telor si a sentimentelor,
repetirile jignitoare, neclaritatea unor tablouri si incarcarea
frazelor cu prea multe frumu seti cautate, artificiale”.
Iata-l pe Eminescu un scriitor jignitor, afectat, supa rator.
Asadar, Eminescu a fost un mare poet si un detestabil romancier,
un romancier mult mai slab decat X sau Y. Si daca ne mai gandim
ca, din cauza acelor Poezii postume
(alte brulioane scoase la iveala), ca nici poet nu mai ramane un
mare scriitor, ci unul neegal, cand bun, cand rau, si uneori
detestabil, atunci vom intelege si mai bine ce nenoro cire i s-a
intamplat dupa moarte mult nefericitului nostru
Eminescu.
Cu procedeul acesta — adica scociorand prin cosul scrii torilor
si tiparindu-le incercarile neizbutite, pe care ei cei
dintai le stiau neizbutite, — se poate injosi si ridiculiza
orice scriitor din lume. Eminescu n-a voit sa fie autorul unui
roman. Eminescu n-a tiparit nici un roman. Eminescu s-a incercat
in adolescenta sa scrie un roman si a vazut ca nu poate scrie un
roman. Nu este o ofensa sangeroasa adusa memoriei lui a-l
declara romancier si apoi a-l carac teriza ca romancier care
“jigneste si supara“? Si daca am primi acest Geniu pustiu ca
“roman inedit”, apoi Eminescu ar fi cel mai ridicol scriitor din
lume si un pur imbecil, caci ar fi unicul care sa aiba in doua
opere pagini intregi la fel, cand se stie ca un scriitor care se
respecta evita repetarea unei singure metafore!
Cum se explica aceasta imbogatire cu sila a operei lui
Eminescu cu asa-numitele Poezii postume, cu “romanul inedit”
Geniu pustiu etc.?
Sunt mai multe cauze.
Aceasta dare in vileag a brulioanelor lui Eminescu incepe dupa
1900.
1900 este o data importanta in istoria noastra politica, sociala
si literara. In preajma acestei date se intampla o multime de
lucruri, din care nu vom aminti aici decat numai pe cele care ne
trebuiesc pentru scopul nostru.
Atunci apare nationalismul in literatura, printre ai caruia
reprezentanti vedem o multime de ardeleni. Ca un corolar, e
intetirea luptei, inceputa de altii, impotriva literaturii
“decadente”, venita cand apunea eminescia nismul, lupta in care
se disting prin indarjire scriitorii ardeleni.
Printre acesti ardeleni se pun mai in evidenta Chendi
(al doilea editor al Poeziilor postume — primul fusese
Nerva Hodos) si dl I. Scurtu (editorul Geniului pustiu).
Asadar, era vorba de a imprima literaturii un caracter
nationalist si a distruge “decadentismul” de origine straina.
Era nevoie, deci, de modele literare mari, impunatoare, cu
caracter national si cu tendinte nationaliste. Exista, fireste,
Cosbuc, dar el era numai unul, si poezia sa, foarte nationala,
nu era nationalista. Ar fi fost util, ca auxiliar in lupta, un
mare scriitor, ca Eminescu. Poeziile lui Emi nescu insa (afara
de Satira III si Doina) nu puteau servi nationalismului. Iata ce
zice Chendi in prefata Poeziilor populare ale lui Eminescu —
dezgropate si tiparite tot in aceeasi vreme, de aceiasi oameni:
“Dar notele aceste de romantism, care dealtfel se mentin pana la
asfintitul lui Eminescu, din simple ce sunt la inceput se
complica in masura ce cultura dobandita ii des chide terene mai
largi de reflexiune... si care din cand in cand fatal imping in
umbra instinctul national al oricarui poet si il scot pe oceanul
larg al poeziei universale, cum s-a intamplat si cu Eminescu”...
“Influenta straina l-a impiedicat pe neobservate a ajunge in
deplina dezvoltare in limitele principiilor de arta nationala.”
Aceasta atitudine fata de poezia lui Eminescu, ajuns la apogeu,
nu este numai a lui Chendi, ci a intregului curent nationalist
de atunci.
Trecem peste curioasa idee de a deprecia poeziile din epoca
maturitatii poetului, adica ceea ce e mai admirabil in Eminescu
— si ceea ce e mai meritoriu tocmai prin caracterul de
universalitate al operei lui, care-l pune alaturi de marii poeti
ai lumii, — si ne oprim asupra acestui deficit de nationalism al
poeziei sale.
Chendi, dl Scurtu si ceilalti, nationalisti si ardeleni, deci de
doua ori nationalisti, cauta un remediu la acest deficit si-l
gasesc, mai intai, in opera politica si sociala a
lui Eminescu, pe care dl Scurtu o tipareste, facand un real
serviciu publicului. Dar trebuia si o opera poetica cu
caracterele dorite de ei — si atunci, cum acesti scriitori erau
si functionari la Academie (si aveau la indemana manuscrisele
lui Eminescu), au gasit in hartiile lui opere mai putin
“universale”, opere cu un caracter mai apropiat de ceea ce le
trebuia lor.
Am vorbit altadata de Poeziile postume si nu ne mai repetam.
In Geniu pustiu e mult nationalism si foarte mult ardele nism.
(Nationalismul si ardelenismul erau notiuni aproape echivalente
pe la 1900.) Deci Geniul pustiu era foarte bine venit, ca opera
cu caracter de propaganda. Dl Scurtu ne spune chiar ca pricina
pentru care a tinut sa tipareasca acel roman (plin de parti
“suparatoare” si “jignitoare” ca talent) este caracterul lui
educativ: “Cu toate acestea, zice dl Scurtu, romanul ramane o
lucrare cu valoarea ei literara pretioasa... prin faptele
istorice din care se inspi ra, prin tendintele lui nationale
sanatoase”.
Dar publicarea Poeziilor postume, a Geniului pustiu etc. nu are
ca pricina numai nationalismul epocii, ci si altele, secundare,
auxiliare.
E, mai intai, entuziasmul naiv al istoricului literar pentru
orice hartie ramasa de la un scriitor mare cu care se
indeletniceste. E, apoi, ambitia, cam desarta, de a-ti lega
numele tau, de editor si adnotator, de acela al unui mare
scriitor. E, dupa aceea, dorinta unei case de editura de a-si
imbogati colectia de “clasici”. Iata o curioasa marturisire a
dlui Scurtu: “Cand s-a tiparit editia I a romanului, nu avusesem
timpul sa-l studiez mai de-aproape, caci editorul tinea sa-l
puna la indemana publicului cat mai curand si eu ii cedasem
definitiv”.
Noi ne adresam aici tuturor caselor de editura, rugandu le sa
lase pe Eminescu in pace cu Geniu pustiu, sa nu-l scoboare atat
de mult in ochii celor care nu baga de seama ca acest “roman
inedit” este un brulion din adolescenta lui Eminescu, in care el
a sters multe pasaje chiar atunci si din care a luat tot ce a
fost bun si a pus in Sarmanul
Dionis1 .
Credem ca si cei ce au dezgropat-o ar renunta astazi la intreaga
aceasta literatura “inedita“ a lui Eminescu. Astazi nu mai e
nevoie de acea pedagogie nationalista de atunci, pe care o
puteau servi hartiile din cosul lui Eminescu.
Pe langa plopii fara sot
(Consideratii tehnice)
Pe langa plopii fara sot
Adesea am trecut;
Ma cunosteau vecinii toti —
Tu nu m-ai cunoscut!
La geamul tau ce stralucea
Privii atat de des;
O lume toata-ntelegea —
Tu nu m-ai inteles.
De cate ori am asteptat
O soapta de raspuns!
O zi din viata sa-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns.
O oara sa fi fost amici1
Sa ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oara si sa mor.
“Aceasta este o veche poveste.” E povestea tanarului singuratic,
timid si mai intotdeauna sarac. A eroului obisnuit in literatura
epocii eminesciene. E “proletarul intelectual”, rupt din clasa
din care a iesit, fara relatii sociale, inamorat de obicei de la
distanta de o fata dintr-o lume subtire, adesea din clasa
boiereasca, pe care o idea lizeaza, ca orice mic-burghez
civilizat. E Sarmanul Dionis inamorat de Maria, care apare la
fereastra casei boieresti, e poetul romantic, inamorat de fata
“De la fereastra“
(Poezii de Vlahuta) — mereu fereastra! —, e Dan inamo rat de
Ana, care-i apare in fiecare zi la fereastra de peste drum etc.
Simplicitatea situatiei si candoarea sentimentului din aceste
strofe este redata prin procedee stilistice de o desavarsita
simplicitate. Expresii directe. Stil sarac. Nici un ornament.
Nici o “figura de stil”. Abia un epitet pro priu-zis.
Acest procedeu este caracteristic intregii faze din urma a
poeziei lui Eminescu, faza de perfectie si de stralucire.
In prima faza, a romantismului imaginativ — cand era influentat
puternic de romantismul german (poezie tip:
Floare albastra) —, Eminescu are stilul ornat, imagini bogate,
uneori copioase. Acum stilul s-a simplificat si s-a concentrat.
Epitetul si metafora sunt mijloace cu care imaginatia remediaza
infirmitatea notiunilor abstracte. Dar ele lun gesc vorba.
Epitetul si metafora nu adauga o idee; ele numai concretizeaza
ideea. Iar Eminescu acum poseda sti inta de a intrebuinta
substantivul singur cu acelasi maxi mum de efect ca si cand l-ar
fortifica prin epitete ori prin comparatii. Eminescu reuseste
acum sa puna intr-un vers substanta unei strofe. E triumful
artei de a scrie. Acum cuvintele lui sunt incarcate de inteles
si fac in sufletul cititorului explozie de emotii.
Dar la aceasta simplificare Eminescu ajunge si din cauza unei
schimbari in conceptia sa poetica. In prima faza, el isi imbina
intotdeauna sensibilitatea cu imaginile naturii.
In prima faza e in poezia sa o comuniune ca natura, un fel de
panteism. Fiind, asadar, solicitat spre descriptie, tre buia sa
aiba stilul “imagé”. E colorat si in faza ultima, cand subiectul
cere prin definitie culoare (descriptia si epicul din Scrisori
si consideratiile filozofice, care fara concretizare ar fi proza
curata).
In faza ultima, Eminescu devine mai putin atent la natura. Acum
se concentreaza asupra propriului sau su flet. Altadata, ca sa
vorbim de poezia erotica, iubea iubi rea, pe care o intrupa
intr-o femeie, vazuta intr-un decor poetic (de aceea poeziile
lui pe atunci erau cam compuse).
Acum iubeste femeia. Constiinta intreaga ii este plina de
sentiment. Acum isi analizeaza sensibilitatea cu inversu nare,
iar in analiza aceasta nu mai are ce cauta culoarea.
Dar acest stil este stilul clasic. Acum romanticul Emi nescu —
romantic in aceasta faza prin subiectivism ex clusiv si prin
conceptia vietii — ne da privelistea rara a unui poet care
emotioneaza, hipnotizeaza si transporta prin versuri scrise in
stilul clasic.
Dar nu numai mijloacele de expresie sunt simple in strofele de
mai sus, ci si ideile... Trecea pe la casa ei, vecinii il
cunosteau, numai ea nu-l cunostea; daca i-ar fi dat o zi din
viata, i-ar fi fost de ajuns... sau macar sa fi fost “amici” o
oara, sa se “iubeasca cu dor” si sa moara!...
Aceste idei sunt nu numai simple. Sunt si banale, iar unele, si
mai ales “o oara si sa mor”, sunt chiar vulgare.
Ultima este luata parca de-a dreptul din Dorul inimii.
Si atunci, pentru ce este atat de frumos? E frumos tocmai prin
simplicitate. E frumos pentru ca aceasta e in esenta lui amorul
tineresc. E frumos ca si vechile recuzite ale poeziei: “luna”,
“izvorul” si “filomela”. E frumos prin banalitate. E frumos prin
naivitate. E frumos prin curajul candid al lui Eminescu de a
spune aceste lucruri eterne, banale, simple si naive.
Dar pentru a realiza aceasta simplicitate — mai greu de realizat
decat orice alta maniera — ii trebuiau lui
Eminescu mijloace care se intalnesc rar, ii trebuia puterea
adanca de simtire, sentimentul unui misterios acord intre
cuvinte si al unei misterioase corespondente intre sunete.
Existau cuvinte si sonoritati unice, care sa redea ceea ce a
voit el — si Eminescu le-a gasit. In rezervoriul inconsti
entului sau s-a inchegat exact muzica aceea, care putea exprima
mai bine iubirea tuturor visatorilor intre douazeci si treizeci
de ani...
Si astfel, cuvintele si ideile simple si banale au capatat
noutatea primei lor zile de creatie — cum devine nou si
unic cuvantul “te iubesc”, cand il spune barbatul pentru prima
oara femeii iubite.
In aceste versuri, numai o singura expresie nu e proza curata:
“pe langa plopii fara sot”. Si nu e, fiindca e des criptie. Iar
aceste cateva cuvinte evoca o epoca si un mediu.
E viata de altadata, patriarhala. E un decor atat de potri vit
pentru sentimentalitatea asta simpla si eterna si pentru
imprejurarile pe care ni le evoca Sarmanul Dionis, Dan,
Din durerile lumii. Si un decor poetic prin definitie, pentru
ca, oricum s-ar defini poezia, ea este in ultimul rezumat
intoarcerea spre natura, refugiu din complicatia civilizatiei si
a cugetarii reflexive.
Dar pentru ce anume “fara sot”? Pentru ce aceasta indicatie si
precisa si vaga? “Fara sot” e un epitet concret si moral in
acelasi timp. Concret, pentru ca da o imagine.
Moral, pentru ca, mai intai, e vag, si apoi pentru ca, in
comparatie cu aceea ce e “cu sot”, evoca ceva stingher,
neimplinit, adica o stare de suflet concordanta cu econo mia
intregii poezii1.
In faza lui ultima si stralucita, Eminescu intrebuinteaza cu
precadere epitete morale. Cuvinte ca “sfant”, “dulce” etc. sunt
frecvente si se gasesc repetate de la o pagina la alta. Aceste
epitete sunt uneori comune si banale — cum am vazut ca banale si
comune sunt de multe ori si notiunile, si ideile. Vom repeta
aici acelasi lucru ca mai sus: Emi nescu a stiut sa dea o
noutate si o forta incomparabila poeziei generale si universal
umane, continuta in astfel de epitete.
Iar faptul ca in aceasta faza intrebuinteaza cu predilec tie
epitete morale decurge din prioritatea pe care sufletul o are
acum in constiinta sa asupra lumii externe, aceasta din urma
avand acum pentru poet tot mai mult rolul de expresie a
emotivitatii sale.
Trecem la partea a doua a poeziei.
In prima parte a vorbit tanarul romantic timid si mo dest,
Dionis si mai ales Dan si Radu.
In partea a doua, imediat dupa acel “sa mor”, din Dorul inimii,
apare cineva atat de exceptional! Un Supraom.
Procedeul de compozitie are ceva analog cu acela al cunos cutei
poezii a lui Heine, in care, dupa primele doua strofe
(un tanar iubeste o fata, fata iubeste pe altul etc.) anume
banale si naiv-prozaice, urmeaza sfasietoarea strofa: “Das ist
eine alte Geschichte”. Intocmai asa si la Eminescu, partea prima
serveste ca piesa de sprijin partii a doua si o inalta.
In adevar, dupa tanarul care suspina la poarta Ei in zambetul
vecinilor — apare Hyperion, inca si mai mandru decat in
Luceafarul, constient de superioritatea lui pana la grandomanie
(care-i sade atat de bine lui Hyperion Eminescu si care ne
consoleaza de suferintele acestui om, simtindu-ne feriti sa stim
ca el isi dadea bine seama cine este):
Dandu-mi din ochiul tau senin
O raza dinadins,
In calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;
Ai fi trait in veci de veci
Si randuri de vieti,
Cu ale tale brate reci
Inmarmurai maret
Un chip de-a pururi adorat,
Cum nu mai au perechi
Acele zane ce strabat
Din timpurile vechi1.
In partea intai ideile si cuvintele erau banale. Acum a venit in
scena Hyperion, si totul s-a schimbat. In partea prima fraza era
curenta, simpla, usor de inteles. Aci fraza e lunga, complicata,
savant ferecata si concentrata pana la obscuritate. Un singur
lucru comun: cu tot avantul imaginatiei, stilul e tot simplu,
alcatuit din partile esentiale si principale ale vorbirii:
substantive si verbe. Dar partea aceasta a doua, solemna prin
continutul ei, incepe printr un fel de orchestratie alcatuita
din sonoritatea unor anumi te sunete diseminate de-a lungul
versurilor si concentrate mai ales in toate cele patru rime ale
strofei “Dandu-mi din ochiul tau senin”, una din strofele cele
mai armonioa se din Eminescu.
Si acum strofa cunoscuta:
Caci te iubeam cu ochi pagani
Si plini de suferinti
Ce mi-i lasara din batrani
Parintii din parinti, — care exprima puterea sentimentului ce
era sa prezideze la imortalizarea acestei moderne Beatrice; care
formeaza tranzitia la partea a treia a poeziei, tranzitie
intemeiata pe contrast (dispretul din partea a doua fata cu
pasiunea din strofa aceasta) si care, in acelasi timp, ne lasa
sa vedem ca sufletul Demonului s-a inmuiat la amintirea pasiunii
de altadata.
(Nicaieri poate Eminescu n-a exprimat cu atata putere pasiunea
iubirii — decat doara in versurile din Te duci...:
Si te uram cu-nversunare,
Te blastamam, caci te iubesc.)
“Te iubeam cu ochi pagani” da minunat infatisarea teribila a
amorului-pasiune, caracterul lui elementar, ceea ce are el
refractar culturii si civilizatiei — a amorului sexual, identic
sie insusi de-a lungul vremii, din caverne pana azi.
Iar aceste cuvinte i le spune femeii cu o superba mandrie
masculina. Si inca cu o mai superba mandrie ii spune ca acesti
ochi pagani i-au lasat lui “din batrani, parintii din parinti” —
ca a iubit-o nu numai cu iubirea unui singur om, ci cu patima
acumulata a tuturor generatiilor inain tase, cu puterea unei
rase intregi. Eminescu a exprimat in versuri lapidare metafizica
amorului a lui Schopenhauer in Scrisoarea IV. “Parintii din
parinti” de aici e transcriptia analist-psihologica a celebrei
metafizice. Eminescu isi exprima aici sentimentul iubirii in
lumina si din punctul
de vedere al acelei teorii. “Vocea speciei” din celebra metafi
zica este un adevar, daca prin acest termen se intelege
acumularea ereditara in sentimentul iubirii sexuale. In adevar,
toate iubirile tuturor ascendentilor unui om vorbesc in iubirea
lui. Iata pentru ce se poate spune ca in iubire se agita si
striga cineva mai mare, mai puternic decat indi vidul actual —
ceva anterior si superior lui1.
Dar iubirea aceasta a fost! Dupa strofa culminanta, arzatoare de
pasiune, urmeaza versurile pline de o in diferenta oboseala —
partea a treia a poeziei:
Azi nici macar imi pare rau
Ca trec cu mult mai rar,
Ca cu tristeta capul tau
Se-ntoarce in zadar.
Caci azi le sameni tuturor
La umblet si la port
Si te privesc nepasator
C-un rece ochi de mort2 .
La sfarsitul Luceafarului se simte ceva amar, un fel de obida.
Aici, nimic din aceasta stare sufleteasca, sau aproape nimic,
fiindca iubirea a incetat. Iar perifraza prin care
Eminescu declara ca iubirea e moarta — “caci azi le sa meni
tuturor la umblet si la port” — contine o admirabila observatie.
Cand o iubea, ea era un exemplar unic, facea
parte dintr-o specie zoologica deosebita, reprezentata printr-un
singur exemplar, care era ea. Si tot ce tinea de ea era unic,
chiar si haina. Este definitia supremei iluzii de care e ametit
barbatul cand iubeste cu fetisism. Cand insa iubirea a incetat
si iluzia a disparut, femeia a rede venit ceea ce este in
realitate, a reintrat in specia comuna umana. Atunci s-au intors
in linistea mortii si toti acei
“parinti din parinti”, care se agitau in pieptul barbatului, iar
ochii, din “pagani si plini de suferinti”, au devenit
“un rece ochi de mort”, caci Eminescu nu uita sa concreti zeze
cele doua stari contrare, prin aceeasi imagine, acor data insa
cu imprejurarea.
Dar aici el nu se zugraveste numai pe sine, o zugraveste si pe
ea.
In cele doua versuri pe care i le consacra, imaginea femeii e
redata cu o delicata plasticitate si in acelasi timp cu nuanta
de melancolie a lucrurilor defuncte.
Strofa ultima, care din punct de vedere logic e o con cluzie,
poate necesara:
Tu trebuia sa te cuprinzi
De acel farmec sfant
Si noaptea candela s-aprinzi
Iubirii pe pamant, cu toata frumusetea ei, cu toata sonoritatea
ei (mai ales din versul al treilea), realizata prin aceleasi
mijloace ca si in strofa “Dandu-mi” etc., ni se pare de prisos,
caci din punctul de vedere al logicii sentimentelor poezia
trebuia sa se ispraveasca in momentul culminant (si ca sentiment
si deci si ca compozitie), la versul “C-un rece ochi de mort”,
mai ales ca ideea din aceasta strofa ultima e continuta in
strofele care alcatuiesc partea a doua a poeziei.
*****************************************************
Page 1 of 1