DIR Return Create A Forum - Home
---------------------------------------------------------
Forum Practic
HTML https://practic.createaforum.com
---------------------------------------------------------
*****************************************************
DIR Return to: Romana
*****************************************************
#Post#: 55--------------------------------------------------
EPOCA VECHE IN LITERATURA ROMANA
DIR By: iulianstoian
Date: January 13, 2015, 5:09 pm
---------------------------------------------------------
Cea mai curenta prejudecata intretinuta de noi insine si de
straini este ca suntem o natiune tanara, bineinteles in stare de
un frumos viitor. Asta da un anume optimism, insa nu e mai putin
prilejul unui aer protector din partea popoarelor vechi, ba
chiar a unor pretentii de superioritate a cutarei natii foarte
de curand imigrate. Nici datele istoriei, nici examenul etno
logic nu confirma tineretea noastra. Noi suntem in fond geti, si
getii reprezinta unul din cele mai vechi popoare autohtone ale
Europei, contemporane cu grecii, cu celtii, cu grupurile italice
anterioare imperiului roman. Acest imperiu roman gasea aici un
stat vechi, se lupta cu el si-l rapunea cu greu. Ca intot deauna
indelungul zbuciumatei noastre istorii, prin asezarea
geografica, noi am suportat izbirile, absorbind elementul alo
gen. O revarsare celtica acum vreo doua milenii a lasat urme
evidente in fizionomia si purtarea noastra. Cu grecii am fost
totdeauna in stranse legaturi, fie prin mijlocirea tracilor, fie
prin expansiunea statornica a insularilor spre coasta Pontului
Euxin. De altfel mitologia noastra religioasa intemeiata pe
cultul lui Zamolxe, care, asa nebuloasa cum este, sta alaturi de
marile religii stravechi a Olimpului si a Valhallei, atesta
inrudirea oficiala cu lumea elina prin elementul dionisiac si
pitagoreic.
Toate rasele mari se caracterizeaza printr-o adanca notiune a
eternitatii si prin punerea vietii terestre in dependenta de
absolut.
In vreme ce popoarele barbare sunt superstitioase si
tranzactioneaza cu demonii, getii, infigandu-se in sulita,
consultau divinitatea de-a dreptul in cer. Sentimentul adanc al
providentei il au romanii in cel mai inalt grad si ceea ce s-a
socotit scepticism, fatalism nu e decat credinta ca Zeul nu
ajuta in faptele necuvenite. Elinii aveau intr-adevar un panteon
cu totul uzual, cu zei pentru folosul exclusiv al Greciei, in
dusmanie cu numenii altor rase. Romanii cultivau zei de stat.
Zamolxe era o divinitate universala, exponent al existentei de
dupa moarte. Grecii vaietatori priveau cu oroare locul cu umbre
al mortii pe care-l asezau in Septentrionul cetos, getii n-ar fi
cautat moartea cu atata frenezie de n-ar fi socotit-o prilej de
izbavire.
Traditia spune ca Decebal si toate capeteniile sale s-au sinucis
la Sarmisegetuza, exterminare masiva care nu e un simplu semn de
deznadejde, ci o incredere netarmurita in salvarea divina.
Invazia romana, caci invazie a fost, oricat am colora-o, ne-a
lasat o limba noua si mult sange din acele parti ale imperiului
care nu ne erau propriu-zis straine. Traian insusi era un
iberic.
Prin penetratia romana nu s-a nascut un popor nou, ci un popor
foarte vechi s-a modificat prin inraurirea altuia mai nou.
Imperiul roman, formatie mozaicala, ca multe state cuceritoare,
cu o civilizatie de imprumut, infatisa pentru Dacia un fenomen
politic recent. Crestinismul adus de romani gasi aici un teren
prielnic si in vreme ce multe popoare din centrul Europei se
crestinara in timpuri cu totul apropiate, dacii imperiali fura
crestini foarte de curand. Cultul mortii si setea vietii eterne
ii indreptau numaidecat spre noua religie.
Ceea ce indreptateste pe multi sa sustina tineretea noastra
(ocolind documentatia istorica) este forma taraneasca a
civilizatiei romane. Unii conationali deplang aceasta stare si
spera ca in mod vitejesc ne vom arunca, asemeni popoarelor de
culoare de pe alte continente, in cea mai violenta viata de oras
tehnic. Strainii rauvoitori numesc asta deficit de civilizatie
si exalta comparativ civilizatia lor. Dar tocmai ruralismul
nostru constituie dovada suplimentara a marii noastre vechimi.
Intr adevar, rasele stravechi sunt conservative, regresive si
defen sive. Autohtonia le obliga la muncile campului si
primejdiile invaziei la ocupatia pastorala. Europa vestica,
celtica struc tural, foarte inrudita cu noi, are o miscare prea
inceata spre civilizatia tehnica. Francezii, englezii fug
bucurosi din infernul metropolelor spre tihna satelor. In muntii
occidentali, ca si in
Carpati, oamenii au fizionomia tipica stravechilor civilizatii
pastorale: fata brazdata de vanturile alpine, ochi patrunzator
si neclintit de vultur, tinuta rigida, mutenie. Taranca romana
isi acopera gura cu basmaua, ca pe un organ nefolositor.
Frugalitatea e aceea a popoarelor agrare statornice. Dimpo
triva, imigratii sunt galagiosi, gesticulanti, zgomotosi,
carnivori, ofensivi, cu o mare aptitudine la o civilizatie ce nu
e decat o ignorare totala a geologicului. Tabara de corturi se
preface in oras. Satele ungurilor sunt niste minuscule orase,
orasele romanilor sunt niste mari sate. Alaturi de celtii
moderni, noi avem ca si chinezii o puternica expresie rituala si
stereotipa.
Observatia milenara s-a fixat in proverbele obiective, si
individul nu mai face inutile sfortari de cunoastere. La
lirismul dezordonat al mahnirii se opune un adevar etern:
Din codru rupi o ramurea,
Ce-i pasa codrului de ea... politica tarii, muta ca a lui
Vlaicu-voda, sta pe intelepciunea arhaica:
Ce e val, ca valul trece.
Cand, prin urmare, studiem literatura romana, e gresit sa
masuram cu dimensiuni superficiale. Civilizatia si cultura
poporului roman sunt stravechi si literatura nu-i decat o forma
secundara si deloc obligatorie. Conditiile politice au lipsit
pen tru o cultura de salon si azi inca sfortarile constructive
sunt culcate la pamant. Poporul roman a avut ca mijloc de
perfectiune sufleteasca limba superioara, riturile, traditiile
orale, cartile bisericesti. Cand intaile cronici se ivira, ele
atestau o expresie rafinata, efect al unei inaintari culturale
neintrerupte.
Noua este numai literatura de tip occidental (poezie profana,
proza analitica, drama). Cand o adoptam aduceam un suflet
experimentat si doua sute de ani ne-au fost de ajuns sa producem
o literatura superioara, de multi invidiabila. Cateva secole de
intarziere relativa nu pot anula folosul unei existente
imemoriale. Literatura rusa si chiar cea germana nu sunt in sens
modern cu mult mai vechi si Academia din Berlin putea gasi in
secolul XVIII util pentru prestigiul ei sa cheme in sanu-i pe
romanul D. Cantemir.
LIMBA. LITERATURA RELIGIOASA
In torna, torna fratre , cuvintele strigate (dupa Cronografia
lui Theophan) la anul 579 de un soldat bizantin, au crezut unii
a gasi un document echivalent cu juramantul de la Strasbourg
(842) si carta capuana (960). Din felurite pricini, intre care
uzul oficial al limbii slavone in biserica si cancelarii, primul
text in limba romana (lasand la o parte urmele fragmentare)
ramane scrisoarea campulungeanului Neacsu catre judele Hanas
Beagnar din Brasov (1521). Indata dupa aceea folosirea limbii
romane
(nu mai noua decat celelalte graiuri romanice) devine frecventa.
Dar intaile tiparituri si mss. miniate sunt slavone. De la popa
Nicodim, intemeietor al Tismanei, a ramas o Evanghelie copiata
in 1405, la M-rea Neamtul s-a caligrafiat in 1429 un
Evangheliar.
Intr-o manastire munteana calugarul sarb Macarie tipari in 1508
un Liturghier slavon. Propaganda reformatilor in partea de sus
si de jos a Ardealului folosi, spre a capta pe preotii romani,
texte in limba nationala in locul celor in moarta limba slavona,
care era latineasca noastra. Psaltirea scheiana, Codicele
voronetean
( Faptele apostolilor ) gasite in copii din mijlocul secolului
XVI reprezinta originale din a doua jumatate a secolului XV. La
Sibiu se tipari in 1544, dupa o traducere din nemteste, un
Catechism, ramas intr-o copie ms. de popa Grigore din Mahaciu
(Codicele
Sturdzan). Judele brasovean Hanas Beagnar aduse in orasul de sub
Tampa un tipograf din Muntenia, pe diaconul Coresi ot
Tragoviste . Acesta isi incepu activitatea cu un Catechism,
roman, in 1559, si cu un Tetraevanghel, romanesc si el, in 1560,
dupa care urmara felurite tiparituri nationale si slavone.
Coresi se folosea de texte mai vechi.
Limba romana, asa cum apare din aceste intaie monumente
lingvistice, e latina in structura si lexicul ei fundamental.
Tot ce priveste situarea omului pe pamant si sub astre, ca
fiinta libera, civila, cu institutii si viata economica
elementara, ca tegoriile existentei in fine, intra in aceasta
zona. Notiunile de
Dumnezeu, de tara, de cetate, de lege sunt latine, batranul
insusi e un veteranus al imperiului. Imparatia l-a lasat aci
domn
( dominus ). Navala slava a adus vocabularul propriu a exprima
noua stare de dependenta. Acum altii sunt stapanii, jupanii,
boierii. La ei sunt bogatia, lacomia, mandria, darzenia,
strasnicia, grozavia, napraznicia. Prin ei romanul a devenit
rob, sarac, slab, blajin; sluga pandita de toate relele:
bazaconia, munca, osanda, truda, ostenirea, tanjirea, boala,
scarba, napasta, nacazul, ciuda, jinduirea, jertfa, ponosul,
jalea, pacostea. Acum stapanul strain il plateste, il hraneste,
il miluieste, il daruieste, prilej de jeluire, tanguire si
smerire, de sfada si de pricina. De la el vin dojana, caznirea,
muncirea, obijduirea, prigoana, hula, gonirea, izbirea,
razbirea, zdrobirea, strivirea, prapadirea, smintirea, belirea.
Ame stecul pripit de rase duce la uratenia neamului si multe din
cuvintele noi arata infirmitati sufletesti si trupesti, fiind
apte pentru zugravirea monstruosului: marsavia, scarnavia,
trandavia, gangavia, garbovirea, carnia, plesuvia, curvia,
naucia, prostia, tampirea. Altele trezesc ideea terorista a
invaziilor (gloata, gramada, ceata, norod, palc), evocand
calamitatile (potop, po jar, vifor, prapad, razmerita, rascoala,
razvratire, pribegire) cu sonuri inspaimantatoare (racnire,
hohotire, plescaire), sau trezind groaza infernala si
escatologica (primejdie, taina, clatire, nalucire, prapastie,
bezna, iad).
Cu putinele ungurisme apar notele unui grup imigrat facand caz
de neamul si gingasia lui, ale caruia toate sunt uriase,
uluitoare. Turcii aduc pezevenglacurile, caraghioslacurile si
pehlivaniile. Grecii, sofistica si sensibilitatea excesiva,
apelpi sirea. Din gravele latinisme, din grotestile gangaveli
slave, din suduirile maghiare, din grecismele peltice a iesit o
limba de o bogatie sonica extraordinara, care explica treapta
nebanuita la care s-a ridicat poezia romana, vrednica de orice
mare literatura.
Dialectul toscanic al limbii romane il constituie dialectul
muntean, daca se poate spune astfel, intrucat poporul si limba
romana intre Nistru, Tisa si Dunare se infatiseaza cu o unitate
neintalnita nicairi in Europa la alte popoare. Muntenia pune o
anume sobrietate fonetica si sintactica, dar Moldova si Ardealul
aduc fineta nuantelor, arta emisiunii sonice, savoarea. Graiul
moldovenilor e literar de la sine.
Asa-zisa literatura religioasa de care s-a facut prea mare caz
nu e decat o productie de talmaciri de Psaltiri, Tetraevan
ghele, Praxii, Biblii, Slujebnice, Molitvenice, Minee, Paterice
etc. O Viata a sfan tu lu i Léger sau un Heliant n-avem in
aceasta epoca. Traducerile sunt insotite uneori de precuvantari,
care au interesul lor filologic si psihologic. Procurandu-si
teasc de la
Petru Movila, mitropolitul de obarsie romana din Kiev, Matei
Basarab incepu seria tipariturilor printr-un Molitvenic slavon
in 1635 si prin Pravila romaneasca ( direptatoriu de leage )
talmacita dupa un nomocanon slav de Mihail Moxalie (1640), dupa
care urmara alte carti slave si romane. Vasile Lupu in
Moldova aseza si el la Trei-Ierarhi tipar adus prin ajutorul
aceluiasi Petru Movila si scoase in 1642 textul grecesc al
Decretului sinodal al patriarhului Partenie, iar in 1643 o
cazanie,
Carte romaneasca de invatatura duminecele preste an, tradusa de
mitropolitul Varlaam din limba slavoneasca . Alte tiparituri
urmara si aci. Punctul culminant il formeaza Biblia de la
Bucuresti, a lui Serban Cantacuzino, din 1688, fundamentala
pentru noi ca si Biblia germana a lui Martin Luther, monument de
limba literara valabila si azi si destinata intregului teritoriu
national, rumanilor, moldovenilor si ungro-vlahilor .
ELOCVENTA: NEAGOE, VARLAAM, ANTIM IVIREANUL
Neagoe Basarab, voievodul muntean, a lasat niste Invataturi
catre fiul sau Theodosie, scrise in slavoneste si traduse in
romaneste. Copia din 1654 nu-i prototipul. Paternitatea lui
Neagoe s-a contestat, se pare, fara motiv, fiindca metoda
compilarii era atunci normala. Se vad elemente indiscutabile din
Pareneticele lui Vasile Macedoneanul, din Ioan Zlataust, din
Fiziolog, din Varlaam si Ioasaf. Desi cu imagini de imprumut,
cadenta patetica din plangerile la moartea fiului
Petre dovedesc o inalta rafinare in ondularea retorica:
Unde este acum frumusetea obrazului? Iata s-au negrit.
Unde este rumeneala fetei si buzele cele rosii? Iata s-au
vestejit.
Unde este clipeala ochilor si vederile lor? Iata sa topira. Unde
este parul cel frumos si pieptanat? Iata au cazut. Unde sunt
grumazii cei netezi? Iata s-au frant. Unde este limba cea repede
si deslusita? Iata au tacut. Unde sunt mainile cele albe si
frumoase? Iata s-au deznodat. Unde sunt hainele cele scumpe?
Iata s-au pierdut...
Cartea romaneasca de invatatura a mitropolitului Varlaam
(1643) se remarca printr-o limba vie, limpede curgatoare (textul
nu e original), printr-un ton familiar, direct:
...Cum iubesti sa-ti hie tie oamenii asa si tu sa hii lor. Sa te
feresti de a strainului. Sa-ti hie destul cu al tau. Sa va
grijiti hie carele de voi sa va tineti trupul nespurcat. In
ruga, in truda, intru paza sventei biserici.
Didahiile georgianului din Ivirul Caucazului, Antim, sunt mult
mai insemnate. Pe Antim il adusese in tara pe la 1690
Constantin Brancoveanu pentru imbunatatirea tipografiei mi
tropolitane. Numeroase tiparituri, intre care grecesti si arabe,
se datoresc noului specialist, care, calugarindu-se, ajunse in
1708 mitropolit. Atitudinea antiturca il duse la caterisire si
moarte (1716). Si predicile lui Antim sunt compilatii, izvorul
principal fiind Ilie Miniat, insa naturaleta frazei, spontaneita
tea exordiilor, trecerea fireasca de la planul material la cel
alegoric, familiaritatea, indignarile, intristarile, mustrarile,
intrebarile retorice sunt personale. Antim e un orator excelent
si un stilist desavarsit, echilibrand cu patos exacta masinarie
a cazaniei. El propune cu indemanare ascultatorilor speculatii
teologice si transcendentalitati, vorbind de sensul mistic al
cuvantului Mariam, despre botezul cu apa si cu duh, despre
mantuire, facand cu gratie exegeza subtire. Mai ales are darul
de a izbi imaginatia printr-un soi de caractere morale, evocand
de pilda pe injuratorul de lege, de cruce, de cuminicatura, de
coliva, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie , pe
ipocritul la spovedanie care a mancat miercurea si vinerea peste
si in post raci si unt de lemn , dar n-a dat de pomana
nevoiasilor, caci: am face mila, ci nu ne da mana, ca avem nevoi
multe si dari si avem casa grea, si copilasi cam gloata... , pe
cel care stramba din nas la mancarea de post, rapstindu-se
asupra verzelor, injurand legumele, zicand £ca¤ in zadar s-au
adus in lume . Antim are suavitate, exaltare lirica si face
Fecioarei un elogiu franciscan desfasurat intr-o cadenta
fastuoasa ca o coada de paun:
Aleasa este cu adevarat ca soarele, pentru ca este incunu nata
cu toate razele darurilor dumnezeiesti si straluceste mai vartos
intru celelalte lumini ale ceriului; aleasa este si frumoasa ca
luna, pentru ca cu lumina sfinteniei stinge celelalte stele; si
pentru marea si minunata stralucire, de toate sireagurile
stelelor celor de taina se cinsteste ca o imparateasa; aleasa
este ca ravarsatul zorilor, pentru ca ea a gonit noaptea si
toata intunerecimea pacatului si au adus in lume ziua cea
purtatoare de vieata; aleasa este ca este izvor, care cu
curgerile cerestilor bunatati adapa sfanta biserica si tot
sufletul crestinesc; aleasa este, ca este chiparos, carele cu
naltime covarseste cerurile, si pentru mirosul cel din fire s-au
aratat departe de toata stricaciunea; aleasa este, ca este crin,
ca macar de-au si nascut intre maracinii nenorocirii cei de
obste, iar nu si-au pierdut niciodata podoaba albiciunii; aleasa
este, ca este nor, care n-au ispitit nici o greime a pacatului;
mai aleasa este, pentru ca este fecioara mai nainte de nastere,
fecioara in nastere, fecioara si dupa nastere; si este o
adancime nepriceputa a bunatatilor si o icoana insufletita a
frumusetilor celor ceresti. Este o gradina incuiata, din care au
curs izvorul vietii, Hristos.
CRONICARII MOLDOVENI
Din pomelnicele de domnii tinute de catre ctitoriile voievodale
au iesit prin usoare dezvoltari si infrumusetari retorice
letopisetele slavone, care incepeau cu un hronograf de la Facere
( Adam au nascut pe Sith, Sith au nascut pe Enos, Enos pe
Cainan,
Cainan pe Malelen... ), continuand tot atat de sec. Macarie,
Eftimie si Azarie sunt primii autori , dar in slavona, latina de
atunci a bisericii noastre. Intaiul se ocupa cu domnia lui Petru
Rares, mergand pana la 1551, al doilea impinse letopisetul pana
la a doua venire a Lapusneanului (1553), al treilea pana dupa
domnia lui Ioan Armeanul (1574). Toti compileaza, furand tropi
din Istoria sinoptica a bizantinului Manasse, cultivand
caligrafia, arta vorbelor in aur impletite . Dar tocmai de aceea
ei au dat cei dintai o notiune de poezie. Fuga lui Rares in
Ardeal (la Macarie) nu e lipsita de un anume sublim alpestru:
Si dete de niste locuri prapastioase si muntoase si de vai
paduroase, si neputand sa le treaca calare, isi lasa acolo iu
bitul sau cal, pe care nimenea altul nu incalecase, si,
patrunzand pe niste cai nepatrunse de oameni si locuite numai de
fiare salbatice si printre piscuri inalte, gol, ranit la maini
si descult, mergea pe carari aspre si neumblate, marele in
vitejii si furiosul ca un leu in lupta... etc.
Adevarata istoriografie moldoveana incepe cu Grigore Ure che (
c. 1647). Cronica lui romaneasca mergand pana la 1594 e doar o
prelucrare de izvoare, fara experienta directa, insa intr-o
limba cu aroma mierii, plina de metafore. Moldovenii au picat
cat au nalbit poeana (tablou floral). In vremea lui
Petru Schiopul a fost seceta si unde prindea mai nainte peste
acolo ara cu plugul . Copacii au sacat de sacaciune; dobi
toacele nu aveau ce paste vara, ce le-au fost daramand frunza;
si atata prav au fost, cat se strangea troiene la garduri, cand
batea vant: ca de omat erau troiene de pulbere. Iara despre
toamna, s-au pornit ploi, si au crescut mohor, si dintr-acele
si-au fost prinzand foamea saracimea (anomalii climatice).
Razboiul lui Ioan Armeanul: nu era o calcare pe pamant, ca si
manile le obosise, si armele ii scapase. Ca acela prah se
facuse, cat nu se cunosteau cine de a cui este; nice de sineti
se auzia, de trasnetul pustelor (imagini de invalmaseala). Darul
lui Ureche e portretul moral, concis, xilografic:
Era acest Stefan-Voda om nu mare la stat, manios, si degraba
varsa sange nevinovat; de multe ori la ospete omora fara judet.
Era intreg la minte, nelenevos, si lucrul seu stia sa-l a
copere; si unde nu cugetai, acolo il aflai. La lucruri de
rasboae mester: unde era nevoie, insusi se vara, ca vazandu-l ai
sei sa nu se indarapteze. Si pentru aceea, rar rasboiu de nu
biruia. Asijderea si unde-l biruiau altii, nu pierdea nadejdea;
ca stiindu-se cazut jos se ridica deasupra biruitorilor.
Miron Costin avea cultura poloneza, stia latineste, putin
italieneste, era om citit. Pe de alta parte se prilejeste insusi
la evenimentele cronicii sale, care se termina cu moartea lui
Stefanita Lupul (1661). El are talent literar, stilistica
savanta de factura clasica, putinta de a descrie. Pagina despre
navala lacustelor e dantesca:
Un stol tinea un ceas bun, si daca trecea acest stol, la al
doilea ceas sosea altul; si asa, stol dupa stol tineau, cat
tineau din pranz pana indeseara. Unde cadeau la mas, ca albinele
zaceau; nice cadea stol peste stol, ce treceau stol de stol, si
nu se porneau pana nu se incalzea soarele bine spre pranz; si
calatoreau pana indeseara, si pana la cadere de mas cadeau si la
popasuri. Insa unde maneau ramanea numai pamantul negru,
imputit; nice frunze, nice paie, ori iarba, ori semanatura, nu
ramaneau si se cunostea si poposeau, ca era locul nu asa negru
la popas, cum era unde manea acea manie a lui
Dumnezeu.
In portrete intra in masuri egale simtul personalitatii si ideea
de destin, de aceea umorul e liric, transcris teatral. Stefan
Tomsa
II da porunca racnind sa fie omorat Vasile Stroici, care
incercase sa fuga: Ai cainele, au vrut sa moara cu sotii .
Boierii il roaga sa ierte pe un diac, bun carturar: Ha, ha, ha
hohoteste voda mai carturar decat dracul nu este altul! si-l
omoara. Boierii se razvratesc impotriva-i, dar Tomsa prinde de
veste si-i taie. Pre cati-si aducea prinsi, pre toti ii omoria
cu mustrarea ce avea el in obicei: Sa nu te ierte Dumnezeu cu
acel cap mare al tau! Pe doamna lui Ieremia-voda o prinsese
Schindir-pasa: Iara doamna la mare ocara au sosit; de care
singura au marturisit catra boieri: trecand cu carul au vazut
pre boieri, si lacramand au zis: Boieri, boieri! rusinatu-m-au
paganul! Cronica e plina de amanunte familiare ce dau viata
lucrurilor. Ivirea lui Calga tatarul si a cazacului Hmil,
ascunderea lui voda in neste poieni , arderea Iasului ( intr-o
mica de ceas cenusa s-au facut ), molima ce a urmat, insotirea
Ruxandrei cu Timus cel cu numai singur chip de om, iara toata
firea de heara , venit cu ruscile lui care cantau Lado,
Lado pren toate unghiurile , siretenia lui Gheorghe Stefan, care
cu fata scornita de mare mahniciune , cand domnul se gateste sa
porneasca la biserica, cere voie a merge la mosie, la nevasta pe
moarte, simplitatea lui voda cainand pe logofatul fara grije de
giupaneasa, somnul lui Iorgachi vistiernicul scarbit de
osandirea Ciogolestilor, fuga lui Vasilie, care singur pe mar
ginea Nistrului pe un scaues priveste cum i se trec boarfele
sale, in vreme ce un oarecine incearca a-l lovi cu un glont
dintr un sacalus, sunt pagini de roman. Spectaculos este
episodul reintoarcerii lui Vasilie cu cazacii. Timus taie pe
Cotnarski pisarul. Boierii vor sa se ascunda pe langa domn, care
cu greu suspina, si-si frangea manele de ginere ca acesta .
Cazacul se imbata, taie, arde, nu-i om de inteles: Ce cui sa
zici aceste? sau cu cine sa sfatuiesti? Cu un om in hirea
hiarelor salbatice?
Polcovnicii ce erau, unul un cuvant nu cuteza sa zica; ca numai
pentru un cuvant, cu sabia smulta da ca intr-un cane intr-insul.
Si Bohul polcovnicul cu mana legata de rana de sabie, facuta de
Timus, umbla ca fara sine. Observatia generala se sublimeaza in
aforisme, in cea mai mare parte scoase din Biblie:
Nestiutoare firea omeneasca de lucruri ce vor sa fie pre urma...
;
...Zice un cuvant lesesc: sula de aur zidul patrunde ; ...Zice
Isus Sirah: Vai de acea cetate unde este domnul tanar! ; ...Zice
moldoveanul: Nu sunt in toate zilele Pastile ; nasc si in
Moldova oameni .
Nicolae Costin ( 1712), fiul lui Miron, sufera de pedante rie,
si predoslovia la a sa Carte pentru descalecatul dentai i nc epe
in stilul molierescului Diafoirus: Nime mai bine si mai pe scurt
toata desfatarea istoriei n-au , iubite cetitorule, decat acela
domnul voroavei ramlenesti, Cicero, carele o au numit
ocarmuitoarea vietii etc. Asadar Nicolae e un erudit. Insa
talentul nu-i lipseste si portretistica lui e muscatoare si
plastica. In spe cial asupra lui Duca-voda se lasa toata
inversunarea cronicarului. Duca era rau si pismator,
indelungaret la mania si lacom la avutie, si el si Doamna sa .
Domn era, si Vistiernic mare, si negutator, si vames si precupea
toate . Doamna sa, de alta parte, carcimarea bucatele din casa,
panea ori pe unde avea, si bautura si pocloanele ce le veneau la
beciu. N-aveau decat o insusire (malitie!), ca erau curati in
purtari: in casa lor se vrea putea canta sfanta liturghia . Duca
a fost un facator de rele caruia i se largise matele spre luat .
Pun martor jura perfid Costin pre Dumnezeu, si ma las pre
marturia a toata Moldova, de la mare pana la mic. Cu o placere
vizibila
Nicolae Costin descrie calculii gasiti in trupul lui Duca, mort
de cataroi : Si spintecandu-l doftori, dupa ce au murit, spun ca
au gasit in herea lui 27 de pietre rosii, asa de late si de
groase, intr-un chip cumu-i aceasta figura, ce scrie aicea .
Ioan Niculce (c. 1672 c. 1745), cu tot dispretul lui de boier
pentru neamul prost , va avea, ca Creanga mai tarziu, ticuri de
rural: ingenuitatea sireata, obisnuinta de a se socoti neghiob
crezandu-se totusi destept ( Asa socotesc eu cu firea mea
aceasta proasta ), proverbialitatea, filozofia batraneasca,
vaietatura, darul de a povesti. Experienta, varsta inaintata ii
dau lui Niculce dezlegarea limbii, tonul barfitor si
moralizator. Cronicarul e intepator si cu un firesc umor
popular. Despre pedeapsa cu inhamarea lesilor la Dumbrava-Rosie
se spune rautacios ca ei se rugau sa nu-i impunga, ce sa-i bata
cu biciuscele, iara cand ii bateau cu biciuscele ei se rugau
sa-i impunga . Cu doamna lui Duca si-au facut cheful turcii.
Cand Duca e mazilit, Niculce parodiaza vorbirea munteana a
doamnei, fata Brancoveanului:
Aolio! Aolio! ca va pune taica punga da punga din Bucuresti pana
in Tarigrad; si, zau, nu ne va lasa asa, si iar ne vom intoarce
cu domnia indarapt . Muntenii care nu putuse pagubi lui
Antioh-voda numai se tranteau si plesneau de ciuda . Duca, abia
inscaunat, daca auzi ca Antioh, posibil pretendent, este scos
din inchisoare, indata se imbraca cu camesa de ghiata .
Avea casa grea cu multime de mancai si ii fugira curand boierii
si-si aprinse poalele de toate partile . Mihai Racovita se facea
a nu-i place sa primeasca domniea, ca si fata ceea ce zice unui
voinic: Fa-te tu a ma trage, si eu oi merge plangand .
La usturatura cuvintelor se adauga filozofia proverbelor, de
asta data mai ales din izvor popular: Paza buna trece primejdia
rea...; melul bland suge la doua mume...; capul plecat nu-l
prinde sabia ; ...si se potriveau amandoi acesti boieri intr-o
fire, dupa cum se zice: calul raios gaseste copaciul scortos .
Cronicarul isi frange mainile de-a lungul letopisetului,
vaietandu-se si creandu-se pe sine ca tip al boierului cu jale
de tara: Oh! oh! oh! Saraca teara a Moldovei, ce nenorocire de
stapani ca acesta ai avut... Oh! oh! oh! Vai, vai, vai de
teara!...
Oh! oh! oh! saraca teara Moldovei si teara Munteneasca, cum va
petreceti si va desmierdati... Insa vaietele de mai sus sunt
luate dintr-un portret caricatural al lui Dumitrascu-voda, caci
Niculce e barfitor, incondeietor bufon al lucrurilor: si era om
nestatator la voroava, telpiz, amagitor, geambas de cai de la
Fanar din Tarigrad; si dupa aceste, dupa toate, era batran si
curvar. Doamna lui era la Tarigrad; iara el aice isi luase o
fata a unei rachierite, de pe Podul Vechiu, anume Arhipoae; iara
pe fata o chiema Anita, si era tiitoarea lui Dumitrasco-voda; si
o purta in vedeala intre toata boierimea; si o tinea in brate de
o saruta; si o purta cu salbi de galbeni, si cu haine de
sahmarand, si cu slic de sobol, si cu multe odoare impodobita;
si era tanara si frumoasa, si plina de suliman, ca o fata de
rachierita. Portretul niculcian isi are tehnica sa, intre
caricatura si tablou: o insusire sau o anomalie fizica, starea
intelectului, predispozitia etica; o insusire sau o scadere
morala, un tic, o manie, un obicei, totul dozat, ritmat si rotit
in jurul unei virtuti sau diformitati substantiale.
Istoriografia moldoveana nu mai prezinta, dupa Niculce, interes
literar. Axintie Uricarul e un compilator, bine informat pentru
epoca 1711 1716, cronica grecului Amiras ramasa in text grecesc
(epoca 1726 1733), a diacului Nicolae Muste
(epoca 1662 1729), a lui Ienache Kogalniceanu (epoca 1733
1774), a spatarului Ioan Canta (epoca 1769 1774) sunt simple
documente.
CRONICARII MUNTENI
Insemnarile muntene despre inceputuri sunt foarte sarace si sunt
reprezentate printr-un scurt pomelnic de voievozi, gresit si
acela. Un calugar oltean, Mihail Moxa, traducand in 1620 un
Hronograf slavon, introduse scurte stiri despre romani. Un Kyr
Gavriil, protul Sfantului Munte, compuse in greceste o viata a
Sfantului Nifon in care intra prin natura lucrurilor si elemente
istorice despre domnia lui Radu cel Mare, a lui Mihnea si a lui
Neagoe. Compozitia a avut si o versiune romana in sec. XVII.
Despre epoca lui Mihai Viteazul a ramas numai un fragment,
deductibil prin analiza si intitulat Cronica Buzestilor. Asupra
epocii de la 1601 la 1618 exista cronica in versuri neogrece a
lui
Matei mitropolit al Mirelor. Pentru cele trei sferturi de veac
pana la domnia lui Mihai, precum si pentru epoca lui Matei
Basarab si a urmasului sau Constantin Carnul, exista fragmente
care presupun alti redactori. Toate acestea cu mici adaosuri de
umplutura au fost topite laolalta de un cronicar de la sfarsitul
secolului XVII, de Stoica Ludescu, se presupune, care a implinit
din partea sa letopisetul pana la sfarsitul domniei lui Serban
Cantacuzino, de unde numirea de Cronica Cantacuzinilor data
acestei portiuni (1654 1688). Stilul e savuros vulgar, cu
citatii razbunatoare si vaietaturi comice. Mihnea vine cu
tatarii ca niste draci . El au fost de neamul lui grec camatar,
tata-sau l-au chemat Iane Surdul . Stroie vornicul Leurdeanul si
Dumitrasco velvistier Tarigradeanul sunt doua vase rele, unul
romanesc, altul grecesc , sfatuite de diavolul, pizmasul
neamului ome nesc . Ca adevar, cum nu se poate face din maracine
struguri si din rug smochine, asa nu se poate face din neamul
rau bun; ci din varza cea rea ce-i zic morococean, au iesit
fiiu-sau si mai morococean el (asta se spune despre fiul Radului
Armasul
Varzariul). Cronicarul inregistreaza cu satisfactie un necaz
tragi comic al lui Gligorascu-voda: ...si lui inca-i trimise
Dumnezeu judecata, ca se bolnavi un cocon ce avea, foarte rau,
si facea grozavii multe, ca era mic, infasat, iar el sarea ca
unul de 30 de ani, si tot sbiera si tipa ca caii, pana-si deade
duhul... Uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino in
trapezaria manastirii
Snagov e povestita cu emotie.
Letopisetului cantacuzinesc i se raspunde printr-o alta istorie
de partid zisa Cronica Balenilor, care este atribuita lui Radu
Popescu ( c. 1729). Aci toate acuzatiile Cantacuzinilor sunt
neste amestecaturi . Acestora numai li s-au nalucit de tradare
din partea lui Gh. Baleanu, asa ca sa fie totdeauna ei mai mari
.
Serban, domnul, e lup turbat . Poezia ciudei devine o
caracteristica a cronicii muntenesti, care e mai nervos
dramatica, mai familiara. Antonie-voda e zugravit foarte viu, ca
o victima senila: atata ii scurtase toate veniturile, cat nici
de mancare nu era satul si de bautura, ca-i da cat vrea ei, in
zi de dulce carne cu apa si cu sare, in zi de sec linte si
fasole cu apa si cu sare, vin ii da imputit, ci trimitea cu
urcioarele in targ Antonie-voda si fie sau Neagoe-voda cu bani
refenea, caci ii zicea tata-sau ca are doamna si coconi, ci sa
dea mai mult, si asa vietuia Antonie voda! Arestarea
Cantacuzinilor la Adrianopol are mari miscari de scena: ...Deci
mergand domnul cu boiarii la vizirul si astepta caftanul, incepu
a intreba: Care este Mares? Zise: Eu sunt. Ia-l!
Ci-l luara. Care este Gheorghe vornic? Zise: Eu sunt. Ia-l! Ci-l
luara... etc. O noua cronica de acelasi in cinstea
Brancoveanului dezvaluie plenitudinea talentului dramatic. Il
vedem pe
Brancoveanu jucand surprinderea de a fi ales domn, lasandu-se
impins de la spate: Logofete, noi cu totii pohtim sa ne fii
domn; el zise: Dar ce as vrea eu cu domnia? de vreme ce ca un
domn sunt la casa mea, nu-mi trebueste sa fiu . Cutare comedie e
vrednica de imaginatia lui Lorenzo de Medici. Un pretendent la
tron pica in mainile Brancoveanului, care are gustul de a da
impricinatului savante onoruri voievodale. Domnul cu suita lui
in fiare si catusi, sprijinit de subtiori, e dus cu pompa de
balci pana in divan, unde il ia in primire adevaratul voda,
mustrandu-l mieros.
O alta uimitoare scena este aceea in care Brancoveanu, iritat de
jafurile clucerului Costandin Stirbeiu, il cheama la sine si-l
improasca cu o enumeratie furtunoasa de dovezi infamante:
...Dar pana cand aceste jafuri sa le faci, cluciare Costandine,
ca din nimica, eu te-am radicat si te-ai facut slugiar mare,
comis mare, si cluciar mare, al seasele scaun al divanului, si
te-am miluit si te-am tinut credincios si celelalte. Tot Radu
Popescu devine mai incolo panegiristul lui N. Mavrocordat,
dovedind aceeasi rautate plastica observabila in infernala
relatie despre viermi albi cu capetele negre ce ar fi iesit din
groapa serdarului
Barbu, pentru faptele lui cele rele (de a fi scos din slujba pe
cronicar!).
Pentru domnia lui Brancoveanu s-a gasit un cronicar oficial in
persoana lui Radu Greceanu, care da un raboj monoton de conace,
rascumparat prin spectacolul unor amanuntimi ce remoniale.
Cantacuzinii dadura din sanul lor un om foarte invatat, cu
studii la Padova, pe stolnicul Constantin Cantacuzino, caruia i
se datoreste o Istoria Tarii Romanesti, scurta dizertatie asupra
originilor, erudita, dar cam caragialesca ( au facut, asa adeca
te ca nu cumvasi... ), fara vreo deosebita valoare literara.
De la un simplu calugar din Ramnic, Dionisie Eclisiarhul,
detinem o cronica naiva, insa cu atat mai gustoasa, asupra
evenimentelor pana la domnia lui Caragea (1814). Acesta are o
viziune terestra (ne da lista de preturi de la bou pana la puiul
de gaina) si o imaginatie istorica de Alixandrie, condei
caricatural si trasatura grasa, pitoresc vulgara. Boierii care
au mers la Tarigrad cu gand sa puna domn pe Stefan Parscoveanul
au ramas cu buzele umflate , caci se alesese Ipsilant.
Judecatorii au pravili cu foile de piele, si incotro voieste
intr acolo o intinde sa iasa banii . Moruzi era stracurand
tintariul si inghitand camila . Cronicarul e curios si a aflat
de fabricatia secreturilor cu putoare iute ale rusilor,
incarcate cu otravuri foarte iuti si scumpe foarte, de pe la
spiteriile imparatesti de la
Hindiea . O intamplare de mare comedie, care a atras atentia lui
Caragiale, este aceea cu Capitan-pasa caruia i s-a nazarit la
Bucuresti sa cheltuiasca cu jupanesele si care e inselat de
boieri cu muieri podarese prezentate de vel-postelnic: iata
aceasta e Brancoveanca, aceasta Goleasca, aceasta e Corne asca,
aceasta e cutare, si aceasta e cutare Filipeasca . Precur sor al
lui Conu Leonida si al lui Nae Ipingescu, Dionisie e tare in
politica externa . El ne vorbeste de rumania (serbia)
Frantei, de Bonaparte cum au intrat cum am zace pe subt pielea
tuturor ministrilor si a tuturor boierilor mari ai Frantei , de
Spanioru , de craiul Portucalii , de Constandin, fratele tarului
Alexandru, care i-a zis lui Napoleon: poftim sa mergem la
frate-mieu imparatul la Petruburg, sa facem pace .
Desigur ca Ianache Vacarescul e un om mult mai cult, un adevarat
intelectual, iar a sa Istorie a preaputernicilor imparati, un
compendiu in intelesul modern al cuvantului. De la 1770 pana la
1788 aceasta istorie e un memorial plin de momente vii, superior
notate, in care intuirea mecanismului vietii politice este agera
si sobru exprimata. Neuitata este scena primirii la curtea din
Viena a cronicarului, de catre Iosef II, circumstan tiata,
demna, fara neghioabe admiratii, vie parca de ieri.
D. CANTEMIR
D. Cantemir (1673 1723) e un erudit de faima europeana, voievod
moldovean, academician berlinez, print moscovit, un
Lorenzo de Medici al nostru. Autor intre altele al unei Istorii
a imperiului otoman scrisa latineste, care i-a facut renumele in
Occident, intrucat ne priveste, intereseaza prin Divanul seau
galceava inteleptului cu lumea sau judetul sufletului cu trupul,
compunere scolareasca, si prin mai matura Istorie ieroglifica.
Divanul, cu pesimismul lui biblic, e de o uimitoare asemanare cu
dialogurile de mai tarziu ale lui Leopardi. Omul cu aspiratiile
lui morale e pus in fata implacabilei Firi, care se aseaza in
pozitia ispititoare a lui Mefistofeles. Vad obiecteaza
Inteleptul in frumoase imagini de risipire frumusetile si
podoaba ta ca iarba si ca floarea ierbei, bunurile tale pulbere
si fum, carile cu mare grosime in aer se inalta si, indata
raschirandu-se, ca cand n-ar fi fost, se fac . Dar Lumea ii pune
inainte avutia, izbanzile, gloria, si Inteleptul insusi, devenit
Faust, marturiseste sincer dorintele: Eu poftesc avutia... O,
lume!
Eu poftesc mai mult: ca vestit si cu nume mare sa ma fac... O,
lume! Eu poftesc targuri si cetati... O, lume! Eu, dupa acestea
dupa toate, si cinste politiceasca cer si poftesc... O, lume! Eu
decat aceasta si mai mare cinste imi poftesc: si intre stapaniri
sa ma invrednicesc. Lumea il sfatuieste sa ucida, sa jefuiasca.
Inteleptul ar voi si imparatia cerului, gloria pamanteasca
parandu-i-se subreda. Acum scriitorul izbucneste intr-o
invocatie furtunoasa a gloriilor apuse: Unde este Kyros si
Cresos? Unde este Xerxes si Artaxerxes? Iar Lumea ii raspunde cu
bland sar casm: Sa stii, ca numai cu o feleaga de panze
invaliti, ca cum ar fi in cameasa cea de matasa invascuti; si
intr-un sicriu asezati, ca in haina cea de purpura mohorata
imbracati; si in gropnita aruncati, ca in saraiurile si
palaturile cele mari si desfatate asezati, s-au dusu-se; iara
alta nemica nici in sin, nici in spate n-au radicat, cu sine sa
duca . Mai tarziu disputa devine arida si de un ascetism pedant,
dar trebuie sa se recunoasca lui
Ca ntemir meritul de a cauta intaiul termeni filozofici
(substari, asuprastari, impregiur-stari, macrocosmos,
microcosmos), in slujba unui spiritualism naturalist de speta
paracelsiana. Van helmontian in Sacrosanctae scientiae
indepingibilis imago, cu toate elementele de rigoare ale
teosofiei (archei, fermenti, blas),
Cantemir dizerteaza cu mult umor dialectic despre intolerabila
conditie a omului ( tragicul existentei am zice azi), pus sa
dibuiasca in noaptea neagra a stiintei umane. Filozoful propune
trasnetul fulgerator inelectual . Un interesant capitol despre
timp ajunge la incheierea ca timpul nu e categorie, ci o esenta
in Dumnezeu, locul de explicatie a Spiritului. Un punct atrage
chiar atentia asupra conversiunii universului istoric spre
spiritul absolut: Timpul trebuie sa fie calauza creaturii catre
suprain telectualul, unicul etern si indefinit Dumnezeu . Opera
literara viabila a lui Cantemir este Istoria ieroglifica,
adevarat Roman de Renard romanesc, asupra talcului politic al
caruia, destul de straveziu, s-a insistat cu exces. Corbul
(Brancoveanu), epitropul pasarilor, a dat porunca sa se inlature
Vidra (Const.
Duca) de la epitropia dobitoacelor si sa se inscauneze
Strutocamila (Mihai Racovita). Vidra se apara tinand un discurs
dupa toate regulile retoricii ( Vestita axioma intre cei
fizicesti filosofi este ca cel deasemenea iubeste pre cel sie
deasemenea... ),
Batlanul denunta caracterul amfibiu al Vidrei, care la randu-i
ironizeaza dubla infatisare a Batlanului, pasare de apa sau
peste de aer . Un proces identic se isca cu privire la
Strutocamila
(vazuta ca animal himeric), care dupa socoteala loghiceasca
dobitoc cu patru picioare nu este, pasare zburatoare nu este,
camila nu este, Strut aplos nu este, de aer nu este, de apa nu
este , ci traghelaful firii din ambele monarhii. O calatorie
fabuloasa pe apa Nilului in sus, facuta de Camila, e prilej de
uimitoare descriptii in caligrafie persana:
...Asa dara despre rasarit baltile, muntii si locul se avea;
iara despre apus, adeca din cotro Nilul venea si anapetele
baltilor ingemanandu-se se despartea, intr-alt chip era; ca pre
cat muntii acei din stanga si din dreapta se inalta (ca si a
muntilor inaltime, ca la cinci mile se socotea), pre atat locul
din dos se ridica, si cu varfurile muntilor de tocma campul
despre apus in lat si in lung se intindea; prin mijlocul a
caruia, apa Nilului din izvoarele de unde iesia, spre baltile
ce-l sprijinea, lin si frumos cura. Iara pre sesurile campului
aceluia, si pre o parte si pre alta parte, de apa atata campul
cu otava inverzea, cat ochilor, preste tot, tot o tabla de
zmaragd meree a fi se parea, in carile tot chipul de flori, din
fire rasarite, ca cum cu mana in gradina, pre rand si pre
socoteala ar fi sadite, cuvios se imprastia, si cand zepfirul,
vantul despre apus, aburea, tot feliu de buna si dulce mirosala
de pre flori scornea... .
Miraculosul oriental din capistea zeitei Pleonexia facuta din
cristal da pagini vrednice de Ariosto. De o mare fineta de
tonuri este desenul de atentii miniaturale al Cameleonului.
Romanul colcaie de astfel de maiestrii caligrafice, precum este
exube rant in expresii plastice. Vidra e jigania cu talpa de
gasca, cu coltii de stiuca , vulpea pestelui si pestele vulpii .
Dulful
(balena) e porc pestit si peste porcit . In cursul operei sunt
si numeroase eleghii in aceeasi cadenta populara si cu o nespus
de inteligenta tratare culta a metaforei taranesti:
Eu m-am vechit, m-am vestejit si ca florile de bruma m-am
ofilit, soarele m-au lovit, caldura m-au palit, vanturile m-au
negrit, drumurile m-au ostenit, zilele m-au vechit, anii m-au
imbatranit, noptile m-au schimosit si, decat toate mai cumplit,
norocul m-au urgisit si din dragostele tale m-au izgonit; iara
acesta nou, vios, ghizdav si frumos, ca soarele de luminos, ca
luna de aratos si ca omatul de albicios este; ochii soimului,
pieptul leului, fata trandafirului, fruntea iasiminului, gura
bujorului, dintii lacramioarelor, grumazii paunului, sprancenele
corbului, parul sobolului, mainile ca aripile, degetele ca
razele, mijlocul pardosului, statul chiparosului, pelita
cacumului, unghele inorogului, glasul bubocului si vartutea
colunului are.
TRADUCERI, APOCRIFE, MEDIEVALITATI INTARZIATE,
CARTI DE COLPORTAJ
O sumedenie de traduceri au circulat inca din a doua jumatate a
veacului XVI, dar mai ales in secolele XVII si XVIII, intai din
slavona apoi din prototipi elini si neogreci. Ele au un aspect
foarte medieval, fiindca le gasim in toate literaturile cu
cateva secole mai inainte. Apocrifele religioase abunda cu
privire la Vechiul si la Noul Testament. Din ele se putea afla
ca Adam a murit tanjind dupa maslinul sfant, ca Satana a furat
vesmantul
Domnului, ca Moise copil a luat jaratic in gura si alte de
acestea.
S-au devorat vietile de sfinti (Gheorghe, Vasile cel Nou,
Paraschiva, Sisoe), apocalipsele, tot ce cuprindea descinderi si
ascensiuni (Viata sfantului Vasilie cel nou si infricosatele
vami ale vazduhului, Cuvant de inblare pre la munci). Theodora,
imbaiata cu untdelemn turnat din vase despecetluite de catre
tineri frumosi, paseste pe portile cerului de cristal curat asa
cum Dante purificat cu roua intra in Purgatoriu. Demonii au si
in aceste scrieri raporturi simbolice cu pacatele. La vama
lacomiei dracii sunt grosi, grasi si poarta blide si caldari cu
bucate puturoase. Intr-o versiune mai noua e o vama a muieri lor
in care se pedepseste sulemeneala, si una pentru aceia care beau
tutun sau trag tabac. Aci dracii sunt plini de fum si stau toti
cu lulele in gura, avand si tabacheri, si slobozesc pe nari fum
ca din cuptor. Economia infernului este insa rudimentara, fara o
ierarhie rationala a pedepselor. O biata femeie care a tras cu
urechea este spanzurata de respectivul organ. Foarte raspandite
au fost textele ocultistice (conjuratii, descantece, amulete,
horoscoape, zodiace), rojdanicele (horoscoape de nativitate,
fixe), calendarele, gromovnicele, trepetnicele.
Fiziologul nu e decat un bestiariu medieval. Avem si o istorie a
poamelor , soi de Martyre de St. Bachus ( Cand imparatea
preaslavita Gutue si obladuia vestitul Chitru... ). Un Gherman
Vlahul ar fi tradus inainte de 1592 Fiore di virtù de Tommaso
Gozzadini, culegere de sentinte si pilde morale, mai cunoscute
sub numele de Albinusa si Floarea darurilor. Avem si o Isopie.
Bineinteles, Alixandria falsului Callisthenes a avut expansiune
mare, intaia talmacire fiind anterioara anului 1620. Prin
prelucrarea latina a lui Guido delle Colonne a patruns la noi,
sub numele de Troada, chiar Roman de Troie al lui Benoat de
Sainte-Maure (copie din 1766). Printr-un intermediu grecesc a
razbatut romanul de piraterie Pierre de Provence et la belle
Mague lonne (Imberie si Margarona), apoi Paris et Vienne al lui
Pierre de la Sippade, prin dubla cale a unei prelucrari italiene
si a
Erotocritului grecului Cornaros. O copie din 1779 ne aduce, in
direct, Le sottilissime astuzie di Bertoldo de Giulio Cesare
Croce.
A lui Iliodor istorie ethiopiceasca s-a tradus in a doua
jumatate a secolului XVIII, de cand avem si traducerea Halimalei
(Aravicon
Mithologicon), Varlaam si Ioasaf a fost tradus din slavona de
Udriste Nasturel, cumnat al lui Matei Basarab. S-au talmacit si
Archirie si Anadan, Sindipa. O Odisia lui Omir se gaseste intr-o
copie de la finele secolului XVIII, o Istorie a lui Irodot e din
veacul XVII. Vestita Hristoitie, manual de buna crestere, a fost
prelucrata in versuri de protosinghelul Naum Ramniceanu. Pro
totipul ei este De civilitate morum puerilum a lui Erasm. Ceasor
nicul domnilor e o prelucrare a lui N. Costin dupa Antonio de
Guevara. Toate acestea reprezinta insa numai un material care a
ramas neprelucrat artisticeste.
POEZIA
Desi Hasdeu pretindea a fi gasit intr-o psaltire versuri
razboinice compuse de chiar Stefan cel Mare, intaiele stihuri
(slavone) ce se cunosc sunt ale lui Udriste Nasturel din Molitve
nicul slav de la 1635, repetate apoi in Pravila de la Govora din
1640. Intaia epigrama romana vine ca un raspuns in Cartea de
invatatura a mitropolitului Varlaam (Iasi, 1643):
Desi vezi candva samn groaznic,
Sa nu te miri cand se arata puternic.
Sunt in total 12 versuri stangace, facute in sudori, dupa care
urmara si altele. Intr-un grup de 8 stihuri ale lui Varlaam
gasim si o prima imagine :
Valuri multe radica furtuna pre mare, mai vartos gandul omului
intru lucrul ce are.
Abia Miron Costin poate fi socotit ca un liric in adevaratul
sens al cuvantului (dadea si cateva lamuriri despre stihoslovie
).
In Viata lumii este, daca nu multa poezie, macar o vibratie a
desertaciunii, de altfel de origine populara:
Lumii cant cu jale cumplita viata, cu grije si primejdii, cum
iaste si ata...
Fum si umbra sunt toate, visuri si pareare, ce nu petreace
lumea? si in ce nu-i cu dureare?
Spuma marii si nori supt ceriu trecator...
Punctul vital il formeaza trecerea psalmodica a imparatilor:
Unde-s a lumii imparati? unde iaste Xerxis?
Alexandru Machidon? unde-i Artaxerxis?
Avgust, Pompei si Chesariu? Ei au luat lumea, pre toti i-au
stins cu vreame, ca pre niste spume.
Luand pilda de la polonul Jan Kochanowski, mitropolitul
Dosoftei (1624 1694) publica in 1673 Psaltirea in versuri.
Talentul nu-i lipsea, dovada comentariul la capul de bour din
tr-o epigrama, mic tablou:
Pre catu-i de mare hiara si buiaca,
Coarnele-n pasune la pamant isi pleaca.
Talmacirea e mai mult o variatie lirica in jurul textului, cu
introduceri de instrumente autohtone intr-un loc, care dau
strofei o mare vibratie simfonica:
Cantati Domnului in strune,
In cobuz de viersuri bune,
Si din ferecate surle;
Viersul de psalomi sa urle,
Cu bucium de corn de buor,
Sa rasune pana-n nuor... cu evocari realistice de animale grele
(fiind vorba de gradina):
O scurmara vierii cei grosi de la lunca,
Si zimbrii o pasc si-n coarne-o arunca.
Dosoftei are vorba materiala ce da corp mahnirilor abstracte:
Prin Sion si pentru tara
Aducandu-ne aminte,
Plangeam cu lacrami fierbinte,
Si bucine ferecate
Lasam pren salci aninate.
La apa Vavilonului
Jalind de tara Domnului;
Acolo sazum si plansem
La voroava, ce ne stransem.
Si cu inima amara
Un brasovean, Teodor Ivanovici Corbe, stihui si el la 1720, in
Kiev, Psaltirea, iar inaintea lui un Istvan Fogarasi, roman
calvin, in versuri, precum se vede dintr-o copie a lui Ion
Viszki din 1697.
Cantecele de stea, cazute in folclor, au fost la inceput niste
laude religioase ca ale lui Iacopone da Todi. Vestitul Stabat,
atribuit acestuia, apare intr-un astfel de cantec cules de Anton
Pann. In 1768 iese la Cluj o culegere de Cantece campenesti cu
glasuri romanesti pentru voia fetelor, nevestelor , de un holtei
:
Dragostele tinerele
Nu se fac din miere, ele,
Da din buze subtirele
Si din grumazi cu margele...
Un numar de cronici rimate din a doua jumatate a secolului
XVIII apartin unei productii mahalagesti, cu stangacii savante,
ritmuri inegale si o mare mascarie populara, prevestind
pseudofolclorul suprarealist, exemplu Istoria Tarii Romanesti de
la leatu 1769 si a Bucurestilor, saracii:
De misei, de porci de caine,
Cu cate un peskir legat de mani
Si-n cap pene de gaini.
Ce sa vezi si ce sa zici?
O gramada de calici,
Toate ulitele pline
Uciderea lui Grigore Ghica (1777) a avut ecou atat in
Moldova cat si in Muntenia. Cronicile rimate respective au
miscari de Vicleim:
Iar Grigorie-voda Ghica
Porunci sa-i traga butca,
Si asa au purces pa vale,
Noaptea si cu masalale,
Mergand pana la un locu,
Statu de ofta cu focu.
Intaiul adevarat poem burlesc muntean este Povestea
mavrogheneasca a pitarului Hristache, in metru de cantec de
stea, intr-un amestec hazliu de mahalagisme, turcisme, gre cisme
si radicale. Avem de-a face cu o critica de exponent al paturii
joase, comic bombastica, prapastioasa, razbunatoare, miticista,
zeflemista la modul bucurestean:
Nu trecu cateva zile
S-auzim de domn ca vine,
Unul ce a fost in treaba:
Dragoman pe Marea Alba.
Purtarile domnului sunt descrise cu minunare sceptica de
cetatean patit si cu o suspectare ce insinueaza scrantirea.
Scrii torul umfla, recalcitrant la orice administratie, dand
actelor domnului o grasa coloare de obstinatie absurda si
ticnita. O sala de arme, indiciu al unui estetism muzeal, devine
o incapere de ospiciu, in mijlocul careia domnul ni se arata ca
o jivina rea, latratoare si incontinenta. Totul e infatisat
maniacal, ne curat, intr-o foarte grotesca litografie populara:
Nu mergea cu pompa mare,
Ci calare voiniceste.
Si la cap legat turceste;
Cu galeongii dinpreuna
Si mazdrac tiind in mana,
Si pe unde nu gandeai
P-acolo-l intalneai.
Tiptil, pe jos si calare,
Prin targ si prin mahalale;
Uneori in port turcesc,
Alteori calugaresc.
Tragodia sau mai bine a zice jalnica Moldovei intamplare de
vornicul Alexandru Beldiman are aerul unei poliloghii
umoristice, fiind de fapt o cronica a razmeritei de la 1821.
Autorul vedea lucrurile la modul sublim si socotea ca ar fi avut
nevoie de concursul lui Heraclit si al lui Young:
Aice am trebuinta pe Iraclit sa aduc.
Starea Moldovei sa planga, sau sa pui sa scrie Jung.
In 4.260 versuri se descrie monoton si mecanic, cu saltari
inveselitoare uneori, un eveniment in sine prozaic, si doar pe
alocuri dam de cate o caricatura morala, de cate o scena mai
plastica:
Curgeau oile pe drumuri, toate gata a fata,
Cinci oca nu tragea una, si cine mai cauta;
Intra in Iasi o multime, atat din jos si din sus,
Si peste trei-patru zile auzeai cum ca oi nu-s.
MITURILE
Patru mituri sunt nutrite din ce in ce mai mult de mediile
literare, tinzand a deveni pilonii unei traditii autohtone.
Intaiul,
Traian si Dochia, simbolizeaza constituirea insasi a poporului
roman. El a fost formulat propriu-zis de Asachi (Dochia care
impietreste cu oile sale fugind de Traian), insa cu elemente
populare si cu o legenda cantemiriana. Miorita, istoria ciobanu
lui care voieste a fi inmormantat langa oile sale, simbolizeaza
existenta pastorala a poporului roman si exprima viziunea
franciscan-panteistica a mortii la individul roman. Acest mit a
ajuns sa fie socotit de unii Divina noastra Comedie. Mesterul
Manole (povestea zidarului de manastire care isi zideste sotia
ca sa opreasca surparea cladirii) e mitul estetic, indicand
conceptia noastra despre creatie, care e rod al suferintei. In
sfarsit, Zburatorul e mitul erotic, personificarea invaziei in
stinctului puberal. Poezia romana, prin Eminescu indeosebi, a
aratat inclinari de a socoti iubirea ca o forta implacabila,
fara vreo participare a constiintei. Pe langa aceste patru
mituri incearca sa se ridice si altele imbratisand mai cu seama
domeniul religiosului.
*****************************************************
Page 1 of 1