DIR Return Create A Forum - Home
---------------------------------------------------------
Forum Practic
HTML https://practic.createaforum.com
---------------------------------------------------------
*****************************************************
DIR Return to: Romana
*****************************************************
#Post#: 52--------------------------------------------------
DUILIU ZAMFIRESCU - La moartea lui
DIR By: iulianstoian
Date: January 13, 2015, 4:55 pm
---------------------------------------------------------
Cu Duiliu Zamfirescu s-a stins ultimul scriitor din generatia
cea mare, care apare pe scena pe la 1880 si in care putem pune
si pe Eminescu, caci abia atunci incepe sa fie inteles si
recunoscut si el.
Cu Duiliu Zamfirescu s-a stins ultimul scriitor din scrii torii
nostri, care si-a pastrat puterea de creatie pana din colo de
varsta maturitatii, probabil din cauza acelei eredi tari de care
a vorbit insusi, poate cam superlativ, si din cauza
neintreruptelor sale preocupari intelectuale, care-i tineau
spiritul mereu viu si-i dadeau necontenit puncte de vedere noi.
Acest foarte insemnat scriitor n-a fost pretuit cum trebuia. I
s-au disputat prea mult ori i s-au recunoscut prea tarziu unele
merite, iar altele niciodata.
Cauzele sunt variate.
Incepand cariera literara cu Macedonski — iar debu turile sunt
in genere hotaratoare —, a avut de suferit intr-o anumita masura
nu numai de pe urma propriilor sale scaderi, ci si din cauza
discreditului acelei grupari literare, chiar dupa ce o parasise.
Apoi clasa lui sociala, manierele “elegante”, morga,
antitaranismul si antidemo cratismul lui — in lumea
“proletarilor intelectuali”, care
alcatuiau partea cea mai insemnata a publicului cititor si din
care se recrutau recenzentii — l-au facut antipatic, ca sa
spunem lucrurilor pe nume, fara putinta unei despagu biri din
partea clasei sale, care nu a facut parte niciodata din publicul
cititor. S-ar mai putea adauga la cauzele acestei antipatii si
teoriile lui cam paradoxale, prefetele uneori sfidatoare,
polemismul adesea intempestiv, si articolul lui
Gherea, care acum ni se pare o recenzie ca oricare alta, dar
care atunci a facut o impresie puternica.
Dar daca aceste lucruri au daunat intregii lui opere, poeziei
i-au mai daunat si altele, si de aceea el a fost nedreptatit mai
ales ca poet.
Lirismul lui potolit si nevoia de lirism a epocii; carac terul
clasic al poeziei sale; frumusetea ei mai rece; preo cuparea de
“alte orizonturi” si unele ingrediente “cul turale”; concurenta
primejdioasa a unor emuli ca Eminescu in lirism si Cosbuc in
idila si descriptie — iata atatea cauze care, adaugate la cele
pe care le-am putea numi generale, au facut ca acest foarte
distins poet sa nu pa trunda indeajuns in constiinta publicului
romanesc, mult mai sensibil la opera unor poeti inferiori lui,
dar mai pe intelesul si gustul multimii. Ca sa fim insa drepti
cu acesti din urma, trebuie sa adaugam ca poezia lui Duiliu Zam
firescu e lipsita de forta, de unitatea conceptiei, de acele
insusiri prin care poezia pune stapanire pe suflete. Apoi, in
aceasta poezie se simte ca o umbra de artificialitate, de
cautare. Aceste lipsuri si aceste insusiri negative justifica,
macar in parte, indiferenta publicului mare. Dar daca
Duiliu Zamfirescu nu e un poet popular, in schimb e un poet
iubit de artisti.
In roman, el a avut intotdeauna succes, bineinteles nu un succes
zgomotos, iar azi nu-l mai contesta nimeni.
Daca in poezie si nuvela el culege polenul din orice gradina,
in roman ramane acasa. Romancierul zugraveste lucruri de ale
noastre, atat de interesante pentru noi si de caracte ristice
vietii noastre. Din aceasta viata, el a prins un mo ment
important: “caderea neamurilor” si “ridicarea noroa delor”, si,
cum neamul care “cadea” era distins, el ne-a dat pagini
admirabile de distinctie sufleteasca, pagini cla sice — prin
subiect, ca si prin tratare. Si iarasi, cum lumea care se
“ridica” era inferioara si ridicola — ca tot ce e nou —, si
hrapareata, el ne-a dat si pagini realiste, cam sarjate poate,
caci lumea aceasta ispiteste intotdeauna pe caricaturistul care
se gaseste intr-un artist.
Prin romanele lui, si mai ales prin Viata la tara, opera
luminoasa, simpatica si incantatoare (lipsita de episoadele
filozofice si de subtilitatile pretioase de analiza psihologica,
ca si de complacerea in a starui nefiresc asupra unor maneje
erotice, care pateaza pe alocurea celelalte romane ale sale),
Duiliu Zamfirescu este unul din scriitorii nostri de mana intai
si unul dintre acei care nu s-au invechit deloc. Ba avem
impresia ca el a devenit mereu tot mai contemporan, in deosebire
de toti ceilalti din epoca lui, afara de Eminescu si Creanga.
Viabilitatea in viitorime a operei lui este ca si probata, daca
aceasta din urma constatare e justa.
Duiliu Zamfirescu a atacat si a fost atacat cu inversu nare.
Socialisti, poporanisti, taranisti, ardeleni — el a luptat cu
toata lumea. Si, ca intotdeauna, polemicile au ajuns prea
departe, si dintr-o parte si din alta.
Dar evenimentele mari din urma au facut pe multi oameni sa-si
revizuiasca unele stari de suflet, pe care le credeau imuabile,
si lunga neintelegere a incetat.
Politica insa i-a rapit acesti din urma ani, fara nici un castig
apreciabil pentru ea (prezenta unui om distins in
cohortele ei poate chiar ii dauna) si cu destula paguba pentru
literatura tarii.
Dar, intr-o noapte de vara, Duiliu Zamfirescu a de venit
indiferent pentru totdeauna la toate nimicurile mari si mici ale
lumii acesteia.
*****************************************************
Page 1 of 1