DIR Return Create A Forum - Home
---------------------------------------------------------
Forum Practic
HTML https://practic.createaforum.com
---------------------------------------------------------
*****************************************************
DIR Return to: Romana
*****************************************************
#Post#: 44--------------------------------------------------
Critica sociala extrema: Caragiale - Spiritul critic in Muntenia
DIR By: iulianstoian
Date: January 13, 2015, 4:38 pm
---------------------------------------------------------
Caragiale face parte din aceeasi generatie ca si Emi nescu.
Alaturea de acesta, el reprezinta si caracterizeaza perioada a
doua a literaturii romane moderne.
Din punct de vedere social, literatura sa este expresia acelora
care, veniti in urma relelor produse de formele noi pentru
anumite clase, se ridica impotriva acestor forme, pentru ca au
adus nenorocirea acelor clase. Critica sa, ca si aceea a lui
Eminescu si a socialistilor, este excesiva, extrema.
Stiu ca suna cam curios epitetul de “critica“ alaturat la opere
literare atat de obiective ca ale lui Caragiale.
Cand am vorbit de critica lui Alecsandri, intemeindu-ma pe
operele sale dramatice, nu putea sa incapa nici o obiectie, caci
acele opere, cum marturiseste insusi autorul lor, au fost opere
a th čse, scrise cu un anumit scop, extern artei:
de a fixa anumite tipuri, care incepeau sa dispara, pentru a le
transmite posteritatii si cu scopul, si mai extern artei, de a
biciui anumite naravuri, spre a moraliza pe contem porani.
Desigur, Caragiale nu a scris cu nici un scop extern artei. El a
fixat o lume intreaga, pentru ca, vazand-o, cunoscand-o, si
pricepand-o, a simtit nevoia sa exteriori zeze ceea ce crease in
inchipuirea sa, ajutat de o putere neasemanata de expresie. Dar
de aici nu urmeaza ca opera sa obiectiva este oglindirea
indiferenta a lumii din afara, in cazul acesta special: a
societatii romanesti.
Pretentia de constiinta in care se oglindeste exact lumea din
afara, pretentia de constiinta-oglinda, cand e vorba de acele
aspecte ale lumii pe care nu le putem percepe si interpreta
decat din punctul de vedere al idealului nostru omenesc, decat
prin acel ideal, este o pretentie nejustifi cata, pe care am
analizat-o altadata, vorbind tot despre
Caragiale1. Subiectivitatea artistului (si chiar a teoreti
cianului) are un rol esential in perceperea si interpretarea
lumii morale.
Dar Caragiale e un satiric, un mare satiric si, de cand e lumea,
satiricii au avut pretentia ca planeaza mai pre sus de puterile
oarbe care mana pe oameni, ca tocmai ei, satiricii, isi dau
seama, prin marea lor patrundere inte lectuala, de acele forte
oarbe. Ca genul satiric presupune, la acei care-l cultiva cu
succes, o mare putere intelectua la, e sigur, dar ca in
conceptia lumii ei sunt numai niste inteligente “pure” si ca
temperamentul cu inclinatiile si aversiunile lui nu joaca nici
un rol, aceasta nu se poate sustine. Ba, mai degraba, se poate
sustine ca tocmai sa-
tiricul este mai partinitor, ca sa spunem cuvantul pro priu, ca
tocmai el, pentru ca are un puternic punct de vedere personal,
este mai personalist, mai selectiv, ca sa intrebuintam un
barbarism. Dar selectia nu se poate con cepe fara un criteriu.
Iar acel criteriu, e clar, nu poate fi dat decat de idealul
omenesc al satiricului. Am vorbit de atatea ori de
personalitatea morala care strabate fatal in opera unui
romancier oricat de obiectiv ar fi el. Si, daca la un romancier
— care poate, prin definitie, sa fie mai olimpian, mai
constiinta-oglinda —, acea personalitate strabate in opera, este
evident ca in opera unui satiric, care e stapanit de sentimente
puternice fata de lumea ce zugraveste, acea personalitate se va
vadi si mai mult.
Pretentia de constiinta-oglinda am vazut ca au avut-o toti
criticii, si a avut-o si satiricul de altadata V. Alec sandri.
Am vazut insa ca Alecsandri, in realitate, a privit si el
sociatatea romaneasca prin prisma unui ideal, asa incat si opera
sa e partinitoare. Am vazut ca pe Clevetici reuseste sa-l
ridiculizeze cu cruzime, pe cand pe Sandu
Napoila, desi vrea sa-l ridiculizeze, il face sa apara aproape
un om simpatic si de bun-simt. Dar Alecsandri, in orice caz,
voind sa ridiculizeze pe Sandu Napoila, a cautat cu tot
dinadinsul sa se comporte cu societatea romaneasca ca o
constiinta-oglinda.
Caragiale, insa, n-are un Sandu Napoila. El n-a fost afectat de
ridicolele atitudunii reactionare din tara aceasta, ci numai de
ridicolele atitudinii liberale, patruzecioptiste, democrate,
revolutionare, ori cum voiti s-o mai numiti.
Sa fi zugravit Caragiale cat de drept, cat de obiectiv,
ridicolele atitudini revolutionare, si sa nu-si fi exprimat
nicaieri teoretic idealurile sale sociale, tot am avea posibili
tatea si dreptul sa-l clasificam printre adversarii revoluti-
onarismului, printre prietenii reactionarismului, numai in urma
acestei constatari: ca el n-a ridiculizat decat o atitudine si
n-a ridiculizat niciodata, nicaieri, atitudinea cealalta,
reactionara, care o fi avand desigur ridicolele ei.
Dar, de fapt, Caragiale n-a fost intotdeauna obiectiv.
Uneori a exagerat peste marginile permise satiricului. Si acolo
unde a exagerat, pacatuind si impotriva artei, acolo, deci, unde
nu poate fi vorba ca a redat realitatea, acolo
Caragiale “s-a descoperit”, cum s-ar zice, si-a aratat sen
timentele sale, idealul sau omenesc, ura sa impotriva ati
tudinii revolutionare. Trecand peste exageratiile lui in
privinta lui Rica Venturiano, ne oprim asupra unui singur caz,
Mita Baston din D-ale carnavalului:
“Nae: Vrei scandal cu orice pret?
Mita: Da (ridicandu-se), vreau scandal, da... pentru ca m-ai
uitat pe mine, le-ai uitat pe toate; ai uitat ca sunt fiica din
popor si sunt violenta; ai uitat ca sunt republi cana, ca-n
vinele mele curge sangele martirilor de la 11 februarie;
(formidabila), ai uitat ca sunt ploiesteanca — da, ploiesteanca!
Naica, si am sa-ti torn o revulutie — da, o revulutie —, sa ma
pomenesti!...” si aiurea, tot Mita:
“... Jur pe tot ce mi-a ramas mai scump, jur pe statuia
Libertatii de la Ploiesti, ca are sa fie o istorie...”1 E clar
ca n-a existat niciodata o femeie in fundul mahalalei bucu
restene care, in disperarea ei de concubina parasita, sa invoce
republicanismul, pe 11 februarie, statuia Libertatii de la
Ploiesti s.c.l. ... Aici Caragiale si-a dat satisfactia de a
terfeli, cam fara nici un apropo, revolutionarismul roman, si
aceasta, dealtmintrelea, in dauna artei sale.
Asadar, nu numai ca marele nostru satiric nu ridiculi zeaza
niciodata pe reactionari, dar inca exagereaza, peste marginile
permise de arta, ridicolele “revolutionarismului”.
Dar nu e numai atata. Caragiale, cu tot obiectivismul sau (care,
cum vedeti, nu e pana la sfarsit nedezmintit), gaseste prilejul
sa se amestece direct in bucati curat litera re, pentru a da
lovituri “liberalismului”. Admirabila sa bucata Boborul o
ispraveste prin aceste cuvinte:
“Asa s-a sfarsit Republica noastra! Asa Reactiunea a sfasiat cea
mai eroica pagina a liberalismului roman!”1
Iata-l, dar, pe Caragiale zugravind cat poate mai bine o
aventura ridicula si declarand ca aceasta e “pagina cea mai
eroica a liberalismului roman”, masurand gradul de eroism al
liberalilor dupa gradul ridicolului manifestat!
Si sa se bage bine de seama: aici nu vorbeste un personaj din
nuvela, vorbeste insusi Caragiale, amestecandu-se di rect in
opera sa. In schimb, are Caragiale o singura “pa gina eroica“ a
conservatismului si a reactionarismului roman? Si repet din nou:
atitudinea reactionara nu s-o fi pretand si ea la ridicul?2
Dar, mergem mai departe: Caragiale si-a expus si teoreticeste
conceptiile sale sociale si politice, pe care, in opera sa
literara, numai le intrevedem:
In articolul sau Politica si Cultura, Caragiale scrie:
“Noi, cestia chemati grabnic la viata de Stat prin insta urarea
principiului nationalitatilor, ne gasim astazi, si fireste
trebuie sa fim mandri de aceasta, ca in situatia lui
Alexandru Machedon — am zis cam, fiindca este o mica deosebire:
pe cata vreme vartejul produs de acesta a fost extensiv,
vartejul nostru este intensiv; cum am zice, Ale xandru a ametit
o lume ca trombele si ciclonii calatori, iar noi ne ametim
singuri ca dervisii invartitori.
Fireste. Statul tanar, infiintat dupa imprejurari, are nevoie
grabnica de o societate. Statul improvizat, in loc de a fi forma
de echilibru al fortelor sociale la un moment dat, cauta sa fie
fondul si izvorul nascator al acelor forte.
De unde statul ar trebui sa fie rezultatul natural al soci
etatii, ne pomenim ca societatea trebuie sa fie produsul
artificial al Statului. Statul improvizat, simtind ca paseste in
gol, are nevoie numaidecat de un razim pe ce sa-si puna
piciorul: ii trebuie neaparat o societate, pentru linistea lui,
pentru asigurarea fata cu el insusi ca existenta lui are o
ratiune mai temeinica decat norocul, poate necredin cios, al
catorva momente. Neavand asadar pe cine sa-i impuna lui reforme,
se gandeste el mereu la dansele; nea vand o societate care sa-i
ceara ceva dupa nevoile ei, inchi puieste el niste nevoi
sociale, carora le decreteaza pe di buite satisfacerea. El tot
spera si nu oboseste a spera ca va face sa rezulte de la dansul
o societate etc1.
Iata exprimata, mai bine poate decat oriunde, critica
“liberalismului”, conceptia junimista, eminesciana si so
cialista — si care este un adevar — ca formele, la noi, au
premers fondului, ca s-a importat o organizare politico-
sociala, corespunzatoare unei altfel de societati decat a
noastra, unei societati in care clasa care da tonul e burghe
zia, clasa inexistenta la noi.
Caragiale, asadar, a fost un dusman al “liberalismului”, tot
atat de intransigent si de ireductibil ca si Eminescu, si inca
mai fara mila decat acesta. Si nu e o intamplare ca
Muntenia, lipsita in epoca precedenta de spiritul critic, a dat
pe cel mai nemilos critic al “liberalismului”. Acolo unde a
aparut si a inflorit liberalismul, acolo trebuia sa apara si
criticul lui cel mai profund, caci numai un muntean a putut avea
ocazia sa vada liberalismul — parti dul “ros” — in toata
desfasurarea aspectelor lui.
Altadata, dupa 1840, a putut aparea si in Moldova critica un
satiric social: Alecsandri. Acuma, acest satiric nu putea sa
apara decat in Muntenia. (Si sa se observe ca si scoala pe care
a format-o Caragiale n-a avut nici un reprezentant in Moldova.)
In Moldova n-au existat, sau n-au existat ca tipuri desavarsite,
deci reprezentative, un
Jupan Dumitrache, un Conu Leonida, un Farfuridi, un
Rica Venturiano etc. “Comediile” lui Caragiale, ca sa vor bim
deocamdata numai de ele, sunt atat de “muntenesti”, incat si
actorii care au stiut sa le interpreteze mai bine au fost toti
munteni, daca nu ma insel. In Iasi chiar, acel care a facut
creatiuni de neuitat din Conu Leonida, din
Trahanache a fost un muntean, neuitatul Arceleanu. Iar astazi,
dl Vernescu-Valcea ne infatiseaza un admirabil
Jupan Dumitrache. Si lucrul e firesc: un actor, cand in
terpreteaza un tip, in realitate il creeaza, si orice creatiune
presupune o indelungata observatie, o observatie fara voie, de
toate zilele, care permite actorului de a memora mii de
atitudini, din care, ca si scriitorul, alege inconstient, sin
tetizand in creatiunea sa observatiile lui nenumarate.
Revenim.
Asadar, Caragiale a criticat — a “combatut”, am putea zice —
liberalismul. Aceasta e semnificatia sociala si filo zofica a
“comediilor” sale. (Vom vedea ca opera sa de mai tarziu, Momente
etc., are o alta semnificatie.)
S-a spus ca marele nostru dramaturg a zugravit in comediile sale
mahalaua. Dar aceasta nu este adevarat: daca personajele din O
noapte furtunoasa, din Conu Le onida fata cu reactiunea si din
D-ale carnavalului sunt mahalagii — si inca pentru Rica
Venturiano trebuie sa facem exceptie: el e un “intelectual” —,
apoi personajele din comedia cea mai buna, din O scrisoare
pierduta, nu sunt mahalagii. Trahanache e mare proprietar;
nevasta lui o “dama mare”; Farfuridi, Branzovenescu, Catavencu
sunt avocati, sunt “intelectuali”, cei dintai, impreuna cu
Trahanache, sunt “stalpii puterii” dintr-un oras de provin cie;
Tipatescu e un inalt functionar si un om cult; Aga mita
Dandanache, un stalp al partidului liberal etc.
Asa ca, cel putin despre O scrisoare pierduta, nici vorba nu
poate fi de zugravirea mahalalei. Despre o singura comedie,
D-ale carnavalului (cu toate ca contine frazele citate mai sus,
in care se ridiculizeaza liberalismul), se poate spune,
intr-adevar, ca are ca tema zugravirea ma halalei. Aceasta
comedie are un aer deosebit — am putea spune ca face o figura
aparte — de celelalte comedii ale lui Caragiale, nu numai pentru
ca este mai slaba, caci se intemeiaza pe trucuri si pe vorbe de
spirit, dar si pentru ca are alta semnificatie: adica n-are
semnificatia de a fi o sarja directa impotriva liberalismului,
ci, daca e s-o legam cu liberalismul, una foarte indirecta;
intrucat psihologia personajelor si limbajul lor sunt efecte si
ale starii noi de lucruri, introdusa de liberali. (La drept
vorbind, D-ale
carnavalului e lipsita de semnificatie, si acesta e marele ei
defect estetic.)
Desi personajele din O noapte furtunoasa si din Conu
Leonida fata cu reactiunea sunt mahalagii, aceste doua comedii
sunt, pentru toata lumea, de acelasi fel, din aceeasi familie,
au aceeasi semnificatie ca si O scrisoare pierduta, in care
personajele nu-s recrutate din mahala.
Prin ce lucru, atunci, toate aceste personaje, si din mahala, si
din clasele de sus, sunt la fel de stupide? Apoi prin starea de
lucruri pe care o reprezinta, prin conceptia si atitudinea lor
politica, asa cum stiu ele sa priceapa politica, sa se exprime,
sa se manifeste — prin liberalis mul lor.
In aceste comedii, Caragiale biciueste o conceptie, s-ar putea
zice un partid. Si daca acei prin care biciuieste acea conceptie
si acel partid sunt uneori mahalagii, aceasta e alta vorba. Am
vazut ca ei pot fi si din clase inalte. In O noapte furtunoasa
si in Conu Leonida fata cu reactiunea,
Caragiale nu scrie ca sa zugraveasca mahalaua, ci ca sa
biciuiasca liberalismul, intocmai ca si in O scrisoare pierdu
ta. Si daca in O noapte furtunoasa si in Conu Leonida fata cu
reactiunea Caragiale isi ridiculizeaza personajele si pentru
structura lor sufleteasca grosolana, si pentru ames tecul de
civilizatie si orientalism in purtarea lor zilnica
— le ridiculizeaza insa, mai ales, in ipostazul lor de repre
zentanti ai liberalismului.
Si cu ce talent, si cu ce logica implacabila! Personajele din O
noapte furtunoasa, pe langa ca au atat de frapant
individualitatea lor, apoi sunt si atat de simbolice! Jupan
Dumitrache este clasa care da substrat liberalismului roman; Nae
Ipingescu reprezinta formele noi, “guverna mantul”, Rica
Venturiano, in calitatea lui de redactor la
Vocea patriotului nationale, e chintesenta intelectualismu lui
liberal. Vocea patriotului nationale de la “15/27
Rapciune”, in care Nae Ipingescu citeste “Republica si
Reactiunea sau Venitorile si Trecutul” si in care e vorba de “a
manca de la datoriile etc.” — nu vedeti aici pe liberalul, pe
“rosul” “pasoptist”, cu limbajul lui latinist si frantuzit,
impotriva caruia a luptat scoala critica? Dar versurile lui Rica
Venturiano adresate Zitei! Nu vedeti pe poetul netalentat si
ridicol, rasarit in urma introducerii stangace a culturii
apusene, pe poetul impotriva caruia a luptat atat dl Maiorescu!
Dar Zita, cu limba ei impestritata de frantuzisme, care vorbeste
cu dispret despre “mitocanul de Tarcadau”, barbatul ei! Nu
vedeti in ea pe Gahita Roz marinovici ori pe Coana Chirita a lui
Alecsandri, pe femeia care a apucat sa se “civilizeze” mai
inainte de barbati?!
Vorbind de teatrul lui Alecsandri, am aratat cum femeile au fost
mai primitoare de cultura straina decat barbatii.
Si spuneam de pe atunci ca “civilizatia” patrunzand cu vremea
tot mai jos, in paturile sociale, Caragiale nu mai da peste un
amestec ridicol de civilizatie si barbarie in clasele cele mai
de sus, civilizate complet, in forma acum, ci in clasele mai de
jos, ori in clasele de parveniti.
Am vazut ca personajele din O noapte furtunoasa sunt simbolice.
Dar si legatura dintre dansele e simbolica. Jupan
Dumitrache, Nae Ipingescu si Rica Venturiano se inteleg perfect,
se stimeaza, toti au ca tinta a dusmaniei lor pe
“ciocoi” si ca ciment al legaturii lor ura impotriva “cio
coiului”, si toti jura — si sunt gata sa faca si infamii pentru
ea — in numele “sfintei constitutii”, pe care dealt mintrelea
n-o inteleg, cum Jupan Dumitrache si Nae Ipin gescu nu inteleg
nici lucrurile scrise in Vocea patriotului nationale, desi le
admira — simbol, si acesta, al neintele-
gerii formelor noi, pe care totusi le admira. In sfarsit,
coalitia dintre aceste categorii noi — burghezime, organele
guvernamantului si intelectualitatea liberalismului — e
simbolizata admirabil prin expresia triumfatoare, prin
recomandatia suprema, cu care se fac cunoscute persona jele unul
altuia, la sfarsitul piesei: “E d-ai nostri!”...
Numai pentru “scartai-scartai”, cum il credea Jupan
Dumitrache pe Rica, inainte de a-l sti cine e, numai pentru
micul functionar, servitor al claselor care formeaza sub stratul
formelor noi, numai pentru acesta are Jupan Dumi trache dispret.
“Scartai-scartai” nu e puterea intelectua la, ca Rica, nici cea
guvernamentala, ca Nae Ipingescu, nici cea baneasca, ca Jupan
Dumitrache: el e un “baga bont”, un “coate-goale”. El nu e o
parghie a starii noi de lucruri, ci un mititel surub al masinii.
In Conu Leonida fata cu reactiunea, Caragiale, voind sa scoata
un puternic efect comic, pune frazele cele mai
razboinic-revolutionare in gura unui personaj ridicol de fricos,
care tremura si de umbra lui. Pentru a face cat mai puternic
contrastul dintre frica personajului si “ideile” profesate de
el, Caragiale le exagereaza pe acestea din urma. De aceea —
uzand imparateste de toata permisia acordata satirei de a
exagera —, Conu Leonida apare in opera lui Caragiale, ca tipul
extrem al “revolutionarului”:
Conu Leonida e pur si simplu “republican” si, daca ar avea si el
un “Galibardi”, cu “o mie de volintiri”, ar schimba
Romania in republica. In aceasta comedie, Caragiale ridi
culizeaza si “mentalitatea” republicana ploiesteana1 .
Comedia cea mai buna, pentru ca este o satira mai
adanca a unui fenomen social mai important, este O scri soare
pierduta. Aici nu se zugraveste liberalismul roman
patruzecioptist in ultima-i faza (1883), reprezentat, nu ca in O
noapte furtunoasa, prin masa anonima ce forma substratul acestui
liberalism, ci prin conducatori. In aceas ta comedie, Caragiale
satirizeaza numai liberalismul, caci, cum am vazut, aici nu mai
e vorba de o clasa — mahalaua
— ori numai de anumite caractere ridicole, ori inteligentii
obtuze. Aici e vorba de toate categoriile sociale care intru
peaza formele noi, reprezentandu-le: profesiile liberale,
intelectualii, Farfuridi, Branzovenescu, Catavencu, Tipa tescu:
proprietarii mari, Trahanache; politicienii de la cen tru ai
partidului, Agamita Dandanache; dascalimea, Io nescu, Popescu;
micii functionari, Pristanda; cetatenii de ultima treapta,
Cetateanul turmentat; femeile care fac politica, Zoe; in
sfarsit, “alegatori, public”, adica toate clasele orasenesti. Pe
de alta parte, intre aceste personaje sunt si oameni destepti,
ca Tipatescu; si oameni sireti, daca nu destepti, cum e
Catavencu; si oameni prosti, ca
Trahanache, Farfuridi etc. Apoi oameni morali, din punctul de
vedere al moralei personale, ca Trahanache, Farfuridi poate, dar
care, cand e vorba de “politica“, devin imorali sau mai degraba
amorali; oameni imorali ca Tipatescu,
Catavencu etc. In sfarsit, din punct de vedere politic, unii,
cea mai mare parte, “moderati”; altii, “subversivi” in vorbe,
cum e Catavencu; altii, material pentru demagogia subversiva, ca
Ionescu si Popescu (e o intreaga filozofie in numele ce le da
Caragiale acestor doi); altii, unelte ale infamiei celor de sus,
ca nenorocitul Pristanda; altii, materie inerta, ca Cetateanul
turmentat, care nu stie “cu cine sa voteze”... Din aceasta
comedie lipseste “burghezul” liberal, Jupan Dumitrache, si
poetul ridicol, Rica Ven-
turiano, pentru ca galeria sa fie completa. In schimb, desi nu
sunt pusi in scena, dar ii vedem si ii simtim si pe supremii
guvernanti din capitala, care dau ordine sa se comita toate
infamiile spre a fi ales Agamita Dandana che, pentru a salva pe
o “persoana inalta“, care pierduse un bilet de dragoste.
Asadar, tot felul de clase, tot felul de inteligente, tot felul
de caractere — toti au ceva comun prin care sunt si mizerabili
si ridicoli, si acel ceva este liberalismul lor, sau noua stare
de suflet datorita liberalismului roman.
Iar cel mai mizerabil, si singurul care este umilit la urma
urmei in aceasta comedie, umilit pentru ca nu reuseste, este
Catavencu. Si cine este Catavencu, care tine celebrul sau
discurs, in “anul de gratie 1883”, cum zice el? Cata vencu este
un “revizionist”, antagonistul timidului revizio nist, in
realitate antirevizionist, Farfuridi. Catavencu, revizionist
“avansat”, in anul 1883 (cand s-a facut alegerea pentru camera
de revizuire) simbolizeaza gruparea lui C.A.
Rosetti. Cel mai infam din piesa este intruparea curentului
celui mai inaintat, mai democratic, din fostul partid libe ral,
curentul rosettist. Iar Catavencu nu reuseste, pentru ca
curentul rosettist, cum se stie, a fost in minoritate. Si
Caragiale terfeleste cu ultima cruzime aceasta minoritate
invinsa.
Si inca ceva. “Demagogismul” lui Catavencu, prin care
Caragiale a atacat si a ridiculizat pe C. A. Rosetti, e un
procedeu cunoscut, de care am vorbit aiurea, cand spu neam ca
cine combate cu insistenta “demagogismul” o face cu dorinta de a
compromite democratismul. Sa se mai observe apoi ca aceasta ura,
indreptata cu mai mare pute re mai ales impotriva rosettismului,
am vazut-o si la
Eminescu. Si o vedem si la Alecsandri in poezia adresata
generalului Florescu. C. A. Rosetti a fost, cum era si firesc,
omul cel mai urat de cei din “dreapta”.
O scrisoare pierduta, fiind publicata in 1884, in vre mea
dezbaterilor pentru revizuirea, constitutiei, imediat dupa
alegerea camerei revizioniste, pe langa, desigur, o minunata
comedie, este si un pamflet de ocazie impotriva evenimentelor la
ordinea zilei. Dar vremea a sters acest caracter al piesei.
O noapte furtunoasa si Conu Leonida fata cu reactiunea sunt din
1879, iar O scrisoare pierduta, din
1884. Asadar, in primele sale opere, Caragiale lupta exclu siv
impotriva liberalismului. De acum incolo, opera lui
Caragiale nu va mai avea aceasta semnificatie, el nu va mai
porni teribila sa artilerie impotriva liberalismului.
Vom vedea impotriva cui. Dar este interesant de observat ca
lupta lui Caragiale exclusiv impotriva liberalismului ros,
patruzecioptist, revolutionar inceteaza cu O scrisoare pierduta,
din 1884, adica atunci cand vechiul partid libe ral se
desfiinteaza, cand in partidele politice se face o turburare si
un haos, cand partidele ajung sa nu se mai deosebeasca mult,
cand nu mai poate fi vorba de “repu blicani” si de
“reactionari”, cand inceteaza, cum am vazut, si lupta d-lui
Maiorescu, si lupta lui Alecsandri. Si sa se mai observe un
lucru: Caragiale a criticat liberalismul in aceeasi vreme ca si
Eminescu, ca si socialistii. Cara giale marcheaza si el cu
putere data de 1800, despre care am vorbit de atatea ori.
*
Dupa aceasta, satira lui Caragiale isi va schimba obiec tivul.
Incepand cu D-ale carnavalului (1885), urmand cu cateva schite
in Convorbiri literare si ispravind, mult mai
tarziu, cu admirabilele Momente, Caragiale va satiriza, daca
voiti, mahalaua. Dar trebuie sa ne intelegem asupra acestui
cuvant. Mahalaua pe care o satirizeaza Caragiale nu e o
categorie sociala, clasa de mici burghezi, de mici functionari,
care sta in suburbie si ale carei mijloace ma teriale, ca si
intelectuale, sunt restranse. Mahalaua pe care a satirizat-o
Caragiale e o categorie sufleteasca. E vorba de mahalaua
intelectuala, in care intra oameni din toate categoriile
sociale, in orice caz, din multe categorii sociale: si mici
burghezi, si functionari inferiori, dar si oameni bogati,
sus-pusi, si functionari superiori, si chiar uneori progenituri
din clasa “nobila“. In 25 de minute, in
Telegrame, in Vizita in Five o’clock, in Reportaj, in Boris
Sarafoff!, in Ultima ora, in Atmosfera incarcata, in High life,
in Cadou, in Diplomatie, in Mici economii nu e vorba de clasa
sociala mahala. In aceste bucati, personajele sunt, toate, din
lumea “buna“, uneori dintre “stalpii societatii”, dintre oamenii
care sunt pusi pe ultima scara a situatiei sociale si ca rang,
si ca avere.
Dar cu toata aceasta deosebire de clasa a personajelor, ele fac
parte, toate, din aceeasi categorie sufleteasca — culturala mai
bine, daca se poate intrebuinta acest cuvant.
Cand le citim, toate schitele lui Caragiale sunt de aceeasi
natura, au acelasi aer, in ele e vorba de acelasi lucru. Si
acest lucru este ridicolul ce rezulta din neasimilarea
civilizatiei, din spoiala de civilizatie, din contrastul din tre
pretentie si realitate, din amestecul de civilizatie si barbarie
— amestec manifestat in idei, in simtiri, in purtari si in
limbaj.
Limbajul, dialogul este partea esentiala a acestor schite.
Mai intai, pentru ca ele sunt foarte dramatice — Cara giale
fiind mai inainte de toate un dramaturg — si in
genul dramatic limbajul are tot rolul: prin el se zugraveste
personajul. Si apoi pentru ca limbajul, prin incoerenta si
impestritarea lui, e de ajuns, el singur, sa ne arate si
incoerenta ideilor unei societati informe, ori in stare de
formare, si acel amestec de civilizatii, redat prin ameste cul
de cuvinte vechi si noua, stropsite, schimonosite ca si ideile
pe care le prezinta. Dar toate personajele schitelor sale fac
parte din clasele noi, din acele categorii de oameni, care au
primit formele noi si le reprezinta, le exercita.
Burghezimea mica munteneasca, burghezimea mare, functionarii
mici si mari, gazetarii etc. Si de toate aces tea cine este
vinovat? Cine a facut aceste lucruri? Desigur,
patruzecioptistii, liberalismul. Asa ca, in critica mahalalei,
Caragiale critica tot liberalismul, numai cat nu direct, ci in
efectele lui. Cu disparitia patruzecioptismului, la 1884,
dispare si critica acestui patruzecioptism. Dar efectele lui
raman, si critica lui Caragiale, acum, se indreapta asupra
acestor efecte.
Este interesant cum se oglindeste in opera lui Cara giale
infuziunea “civilizatiei” noi in diferitele paturi so ciale. Si
aceasta apare clar, daca observam cum se conta giaza diferitele
personaje de limbajul cel nou, simbolul formelor noi,
neasimilate cu adevarat. Aceasta infuzie, de care vorbim, si
care vine de sus, de la conducatori, se face pe langa altele,
mai cu seama prin politica, prin propa ganda principiilor
patruzecioptiste in presa mai ales — si prin literatura cea
proasta. O noapte furtunoasa e caracte ristica din acest punct
de vedere. Iata, de pilda, Chiriac.
In convorbirea lui cu Nae Ipingescu si cu Jupan Dumi trache,
unde e vorba de afaceri publice, de garda nationala si de
celelalte, de “izircit”, de “rezonul la asa motiv” etc., el
vorbeste in limbajul cel nou ridicol. In vorbirea lui insa
cu Veta, unde Chiriac nu mai este un ruaj al “statului”, unde nu
mai este vorba de afacerile publice, de formele noi — acolo el
vorbeste curat romaneste si numai ici si colo intrebuinteaza
cate un cuvant nou, ridicol. Aceasta aparitie rara a cuvintelor
ridicole, acolo unde nu e vorba de afacerile publice, este o
contagiune. Limbajul lui Chiriac, calfa de cherestegiu, se
contagiaza de limbajul lui Chiriac, sergent in garda civica si
cititor al Vocii patriotului nati onale. Si iata-l si pe
Spiridon. El e candidat de calfa, de sergent in garda civica si
de cititor al Vocei. El vorbeste curat, dar, de pe acum, a
invatat si el cateva expresii de la anturajul sau. Vorbind de
Rica, el stie sa-l numeasca:
“persoana in chestie”, “persoana madam Zitei” etc. E in teresant
sa comparam pe Veta cu Zita. Zita a invatat la pension, e o
“fata romantioasa“, citeste romane de senzatie
— “Dramele Parisului, cate au iesit, toate le-am citit”, zice
ea. Asadar, ea a venit in... serioasa atingere cu
“civilizatia”. Si limbajul ei este cum il stii: “pamplezir”,
“alevua”, “monserul meu” etc. Veta insa, care se vede ca n-a
invatat la pension, ca nu citeste romane, care e roman tioasa
intr-un chip foarte practic — ea vorbeste curat romaneste, ca si
Chiriac in ipostazul lui de calfa, dar e contagiata si ea de
limbajul nou, presura ici si colo cate o expresie noua, caci
Veta, desi nu face politica, ci gospodarie in marginea
Bucurestilor, sufera si ea influenta antura jului ei: a lui
Jupan Dumitrache, a lui Chiriac, a Zitei.
Asadar: pastruzecioptistii au creat pe Rica Venturi ano,
“redactorul” ziarului pe care-l citeste Jupan Dumi trache; Rica
a creat, prin ziarul sau si prin discursurile sale, pe Jupan
Dumitrache; Jupan Dumitrache creeaza, prin influenta sa, pe
Veta. Pe de alta parte, aceiasi patru zecioptisti, aducand
cultura straina, au creat pe autorii
de mahala si pe organizatorii de pensioane; acestia au creat pe
Zita; Zita creeaza pe Veta. Iata lantul.
Aceasta “civilizatie”, asadar, strabatand de sus in jos, a dat
un aspect ridicol tuturor claselor, si acest ridicol este
mahalaua pe care o zugraveste Caragiale, mahalaua sufleteasca,
recrutata din mai toate clasele. Numai boieri mea, care a avut
vreme si posibilitate sa-si asimileze, in forma, aceasta
civilizatie; si taranimea, la care inca n-a ajuns, sau nu
ajunsese “civilizatia” aceasta pe vremea lui
Caragiale, numai aceste clase nu i-au dat contingent in opera
lui satirica — si, bineinteles, nici intelectualii adevarati.
Acum, evident, aceasta “civilizatie” strabate tot mai jos in
paturile sociale: cu cat strabate mai jos, cu atata unele paturi
sociale de sus pierd aspectul ridicol si cu atata alte paturi
mai de jos, influentandu-se de aceasta civilizatie, iau la
randul lor acel aspect.
Sa ne oprim acum putin, in treacat, asupra catorva categorii de
personaje din schitele lui Caragiale, spre a vedea cum
zugraveste el aceasta “mahala”, sau, mai bine, ce zugraveste, ce
aspecte i-au izbit mai mult, ce invinuire aduce el acestei
mahalale, de ce lucru, deci, face el raspun zator liberalismul
roman. In sfarsit, cu alte cuvinte, spre a vedea ce sunt si cum
sunt aceste clase noi, pe care se intemeiaza formele noi in care
traim.
Mai intai, acum, in schitele sale, Caragiale zugraveste mai mult
clasa mijlocie — si mai rar celelalte categorii zugravite in
Scrisoarea pierduta. Bucati ca Highlife, ca
Five o’clock, ca Telegrame etc., in care sa zugraveasca pe
“stalpii puterii”, sunt intr-o proportie redusa. In majori tatea
schitelor sale, personajele sunt mai ales functionarii de toate
felurile, care formeaza de fapt, in mare parte, mica noastra
burghezie. Acesti oameni se numesc, mai
toti, Ionescu, Georgescu, Vasilescu, Popescu, Protopopes cu,
Iconomescu, adica oameni “fara stramosi”, cum se zice, feciorul
lui Ion, al lui Gheorghe, al lui Vasile, fecio rul popei, al
protopopului, al iconomului etc.
Aceste nume sunt foarte caracteristice. Ele arata mai intai
joasa extractie a personajelor — invazia straturilor celor mai
de jos in viata sociala — si apoi lipsa de persona litate a
acestor personaje, insignifienta lor — caracterul de turma.
Aceste personaje, ridicate spre suprafata, sunt pasta amorfa pe
care formele noi lasa aceeasi pecete, poci ta si vulgara.
Si, mai intai, toata aceasta turma este lipsita de intere sele
adevarate ale vietii, umplandu-si in chip mizerabil golul
sufletesc, de fiinte dezradacinate, cu tot felul de
indeletniciri fara rost. Iata familia care se zbuciuma sa
petreaca o zi la Sinaia (Tren de plecare), zbucium din care nu
profita decat doar madam’ Georgescu, care ascul ta, noaptea pe
luna, “menuetul lui Pederaski”, cantat de ofiterul de
administratie Misu. Ori, iata, mai caracteris tic, acei oameni
(De inchiriat) care, in lipsa de altceva, de alte evenimente, se
muta din jumatate in jumatate de an, fara alegere, in case si
mai rele decat cele unde au stat
— stare sufleteasca ce culmineaza in acea hazlie intamplare a
celor doua cucoane care au case alaturea, facute absolut la fel,
si care, dupa ce ofteaza luni intregi ca nu-si pot inchiria
casele si invidiaza pe toti cei ce se muta carandu si penibil
cioburile, sfarsesc prin a se muta una in locul alteia! Aceasta
schita mai simbolizeaza si nestabilitatea, lipsa de viata
asezata, zdruncinul rezultat din introducerea formelor noi. In
alta schita, Caut casa, Caragiale simboli zeaza aceasta lipsa de
viata asezata, prin casele de inchiriat din Bucuresti si, ca
contrast, ca simbol al vietii asezate
de altadata, evoca, cu atata poezie, casa gospodareasca de moda
veche, din Ploiesti, in care si-a petrecut copilaria sa, casa
lui Hagi Ilie (observati numele!), cu ograda, cu gradina, cu
cerdac mare, cu lilieci.
Aceasta patura sociala e apoi si proasta. Prostia aceasta, mai
ales, formeaza obiectivul satirei lui Caragiale. Atati
“amici” din opera sa, Lache, Mache, Tache, stapani pe cateva
cunostinte banale si nerumegate, exprimate intr-un stil ridicol
de incoerent si intr-o limba ridicol de impes tritata, umplu
paginile cele mai frumoase ale lui Caragia le. Cititi, de pilda,
minunata O lacuna...
Prostia aceasta, lipsa de cultura, mahalagismul aces ta,
Caragiale ni le arata si sub haina bogatiei. In Five o’clock,
barbaria si vulgaritatea unor mahalagioaice ordi nare se
desfasura intr-un palat luxos, plin de obiecte de arta scumpe.
Mai mult decat oricare alta, aceasta schita ne arata cat e de
usor sa-ti asimilezi partea materiala a civilizatiei, dar cat e
de greu s-o asimilezi pe cea sufle teasca. Ce n-avem noi? Toate
institutiile, toate darurile tehnicii moderne, dar cine
reprezinta acele institutii! Cine se foloseste de acele daruri!
Ganditi-va cat geniu omenesc presupune un tren, si cine, ce
barbar primitiv se lafaieste intr-un vagon-restaurant, in
expresul care vine de la Var ciorova la Bucuresti.
Aceasta patura sociala e si adanc imorala, Caragiale are trei
schite (Cadou, Diplomatie, Mici economii), in care ne arata cum
barbatii isi vand femeile fie pentru bani, fie pentru protectie,
adica tot pentru bani. Si le vand in modul cel mai natural, asa
ca am putea zice ca inferioritatea lor sufleteasca merge pana
acolo, incat ei nu sunt imorali, ci, mai jos, amorali.
Aceeasi imoralitate, captusita cu prostie, caracterizeaza
si presa, acea institutie care este scoala oamenilor maturi si
care e menita sa formeze opinia publica (Boris Sarafoff!,
Sinuciderea din str. Fidelitatii etc.).
Si acestia formeaza publicul roman, clasa constienta a tarii,
“tara legata“! Acestia sunt clasele noi, create de liberalism!
Iata opera liberalismului, masa pe care se spri jina organizarea
statului roman modern! — pare a zice
Caragiale.
Am vazut ca, daca in O scrisoare pierduta Caragiale ne arata pe
conducatori, in O noapte furtunoasa, in persoana lui Jupan
Dumitrache, Caragiale ne arata pe cetateanul care formeaza masa
noului regim. Dar Jupan Dumitrache e un om simplu, el cunoaste
cateva fraze generale ale
“demagogiei” liberale. El reprezinta mai mult tempera mentul
masei anonime. Iata insa acum, mai tarziu, pe cetateanul
constient, pe omul care se preocupa de toate problemele la
ordinea zilei, pe acel care nu-si da votul deloc in necunostinta
de cauza, pe un om care are puterea critica de a gasi
neajunsurile tuturor partidelor. E un alegator ideal, un om care
nu va vota, care nu va delega la conducerea tarii pe orisicine,
ci numai pe cine, in urma maturei sale judecati asupra
“situatiei”, il va socoti vred nic sa descurce lucrurile si sa
conduca cu dibacie carul
Statului. E “amicul Nae”, eroul din geniala schita a lui
Caragiale intitulata Situatiunea. Amicul Nae nu e numai un tip
psihic, caracterizat prin aceea ca, in momentul cand ii naste
femeia, interesul lui cel mai arzator este
“situatiunea” tarii, ci si, si mai ales, un tip social, tipul
mijlociu al cetateanului alegator care-si spune cuvantul sau in
mod constient. Da, da! Toti fac politica constienta acum, toti
au “opiniuni”. In admirabila sa schita Atmos fera incarcata,
oricat se cazneste un biet om pasnic sa
scape teafar intr-o zi de furtuna politica, nu poate izbuti sa
nu fie injurat din toate partile, caci in toate partile da peste
oameni, cunoscuti sau necunoscuti, care au “opiniuni” si care-l
injura pentru opiniile pe care nu le are, ori pen tru ca n-are
opinii.
Desigur ca marele nostru satiric nu e un om bun. O spun aceasta
fara grija, caci sunt convins ca pentru el aceasta nu e un blam.
Sa ma explic in ce consta rautatea lui Caragiale. Pe Caragiale,
in opera sa cu caracter social, nu-l inspira decat raul. Muza sa
este rautatea, vulgari tatea si prostia contemporanilor sai. Si
nu ca vede lucru rile mai rele decat sunt, dar el nu vede decat
raul. In opera sa sociala el n-a zugravit decat stupiditatea
omeneas ca. Dar se va zice: “Asa e societatea pe care a
zugravit-o.
Fiind obiectiv, n-a putut s-o zugraveasca decat rea”. Dar nu e
asa. Oare Miticii, Georgestii si Protopopestii n-au nimic
omenesc in ei? Sa fie ei numai prosti, rai si, in cazul cel mai
bun, sterilizati de adevaratele sentimente omenesti? Am putea
raspunde, mai intai, ca nu se poate sa existe oameni care sa
n-aiba nimic omenesc. In opera cea mai naturalista ori realista
cu putinta, in opera lui
Tolstoi, nu e nici un om numai rau (dupa cum nu e nici unul
numai bun). Apoi, am putea sa aducem ca marturie oamenii vii,
din viata reala. Exista asemenea oameni, numai rai, cum ni-i
zugraveste Caragiale?
Sa amintim de bucata dlui Bratescu Intamplare, in care un
Mitica, un tip de-al lui Caragiale, cu aceeasi menta litate si
stil, se arata un om cu sentimente atat de adanci si adevarat
omenesti, incat, cu un erou caragialian, schita d lui Bratescu
stoarce lacrimi cititorilor. Tot asa Un om etc.
Dar dl Bratescu are alt temperament, si deci alta viziune.
Dar chiar si Caragiale are o bucata, o singura bucata, in care
se vede macar o licarire de bunatate in sufletul
Miticilor. E Inspectiune. In aceasta schita apar cativa
Ionesti si Mitici, plini de mila pentru soarta unui casier, care
dispare de frica unei inspectii ce trebuia sa aiba loc a doua
zi. Dar s-ar putea zice: “Caragiale e un satiric, si ca satiric
n-a avut, n-a trebuit sa aiba in vedere decat ceea ce merita
satirizat, deci numai defectele, si nici o calitate”.
Am putea raspunde ca, intr-o satira, biciuindu-se defectele
intr-un om rau, sau in mai multi, pot incapea si alte per
sonaje, care sa nu fie rele. Si am putea dovedi cu atatea opere
satirice din literatura universala.
Dar sa zicem ca e asa, ca un satiric nu aude in scena decat
defectele, decat ceea ce merita dispretuit.
Caragiale insa a scris si bucati de alta natura, nu nu mai
satire. A scris nuvele, o drama etc. Exista in el un singur
personaj simpatic luat din clasele noi, ori, in gene ral, din
clasele de sus? Afara de femeia din Pacat, care se indragosteste
de seminarist si care trebuia numaidecat sa fie simpatica,
pentru economia nuvelei, si care inca face parte din
aristocratie, din clasa de care Caragiale nu si-a batut joc?
Nu! nu! Caragiale uraste ori dispretuieste prea mult clasa
burgheza, clasele noi, ca sa poata vedea in reprezen tantii ei
acel “graunte de aur”, care se gaseste in orice om si de care
vorbeste nu stiu ce scriitor. Dupa cum nu gaseste nimic bun si
folositor in formele noi, tot asa el nu poate vedea nimic bun in
indivizii care sustin ori reprezinta aceste forme. El uraste
atat de mult clasa cea noua, incat o prigoneste, cum s-ar zice
popular, pana-n panzele albe, pana in copiii ei mici, care sunt
antipatici (Domnul Goe,
Vizita). Daca n-am sti ca, prin Domnul Goe si prin Vizita,
Caragiale satirizeaza o clasa sociala, daca n-am sti ca aceste
doua bucati sunt tot literatura sociala (si nu psihologica),
atunci faptul ca, de cate ori Caragiale a zugravit in schitele
sale copii, i-a zugravit cu antipatie, ne-ar indritui sa cre dem
ca marele nostru scriitor nu numai ca nu e om bun, dar ca e
chiar un om foarte rau, ca in aceste schite se razbuna de
neplacerile ce le-o fi avut de la copii, care, prin neastamparul
firesc al varstei lor, nu pot fi decat plicticosi si antipatici,
cand nu-i iubesti. Dar nu, inca o data: in aceste doua schite e
vorba tot de clasa mizerabila, pe care el o uraste si o
dispretuieste atat de mult! Ba chiar si Bubico sa nu se creada
ca arata antipatia lui Cara giale pentru caini: Bubico e
copilasul unei mahalagioaice, si ceea ce-l agaseaza pe Caragiale
e placerea mahalagioai cei, exprimata prin acele gingasii:
“zaharel”, “laptic”...
*
Dar in numele cui se ridica Caragiale impotriva acestei lumi
noi, creatiune a liberalismului? In numele carei con ceptii,
carui sentiment? Si, fiindca e vorba de o anumita stare de
lucruri, de o anumita clasa, in numele carei stari de lucruri, a
carei clase se ridica Caragiale, cand ia biciul sa loveasca noua
stare?
Stiu ca dl Maiorescu a afirmat, cu o siguranta abso luta,
absenta oricarei tendinte “politice” din comediile lui
Caragiale:
“Caci pentru orice om cu mintea sanatoasa — zice d-sa
Lucru pe care il spune si dl Gherea, cand, banuind lui
Caragiale lipsa unui “ideal inalt” — care ar fi dat operei sale
o mai mare valoare —, declara ca: “dl Caragiale e indiferent in
materie politica“1 .
Daca e “indiferent in materie politica“, atunci pentru ce
Caragiale n-a satirizat, macar o data, o singura atitu dine
reactionara? Dl Maiorescu zice ca ieri Caragiale si ar fi batut
joc de islic si tombatera. Aici e vorba: ieri!
Poate ca ieri si-ar fi batut joc de islic si tombatera, daca
ieri, cand inca nu se introdusese liberalismul, Caragiale ar fi
fost nemultumit de islic si de tombatera si daca, poate, ar fi
sperat si el in viitorul liberalism. Dar e vorba de azi, cand
s-a introdus liberalismul si cand acest libera lism avea un
adversar, pe restul islicului si al tombaterei de ieri. Azi
Caragiale nu si-a batut joc decat de “demago gismul” liberal.
“Ieri”, “azi” si “maine” ale dlui Maiorescu n-au alt rost decat
sa incurce chestia!2
Si apoi — si in acest moment ma mir mai mult de dl
Gherea — e cu putinta ca tocmai un om de impresionabili tatea,
de vioiciunea, de inteligenta extraordinara a lui
Caragiale sa n-aiba nici o opinie asupra vietii sociale si
politice din tara sa? Cum, cand si cel din urma contopist isi
are “solutiile” sale, un om cu o atat de intensa viata
intelectuala, ca marele nostru scriitor, sa nu aiba nici o
opinie in aceasta “materie”?
Ca marele nostru satiric n-a fost “indiferent in mate rie
politica“ si ca, daca n-a avut “un inalt ideal”, cum zice dl
Gherea, adica un ideal revolutionar, a avut totusi un ideal
inrudit cu idealul conservator, poate reactionar, cred ca am
aratat in cele ce preced.
Mai important este sa intrebam (cum am facut si cand a fost
vorba de Eminescu etc.) de unde izvoraste atitudinea lui
Caragiale, ce interese nesocotite ori jignite, ce dureri vorbesc
in satira lui? Interesele claselor de jos ori intere sele
boierimii vechi? Caci aceste clase extreme de la baza si din
varful piramidei sociale au fost jignite de noua stare de
lucruri, care a favorizat clasele de la mijlocul piramidei, ca
sa ispravim vorba tot cu aceasta banala com paratie.
Raspunsul nu e tot atat de usor de dat, ca in privinta lui
Eminescu si a celorlalti, deoarece aici nu mai avem de a face cu
un teoretician, ci cu un artist obiectiv care satiri zeaza, dar
care n-are cum arata in numele cui anume sati rizeaza.
Am putea sa parasim opera si sa gasim un raspuns in activitatea
sa politica. Dar nu acesta poate fi metodul nostru, caci voim sa
ne intemeiem mai ales pe scrisele autorilor. Si dealtmintrelea,
Caragiale n-a avut vreo acti vitate politica pronuntata. El a
fost candva, in vremea ce ne intereseaza, junimist, dar aceasta,
daca ne arata atitu dinea sa politica antiliberala — lucru ce-l
cunoastem din opera analizata mai sus —, nu ne poate spune nimic
in privinta intereselor sociale ce au vorbit in satira sa, caci
intre junimisti, cum am vazut aiurea, pe langa repre zentantii
claselor boieresti, au fost multi care reprezen tau clasele de
jos, lovite de noua stare de lucruri si care au fost atrasi de
junimism nu din pricina solutiilor
junimismului, ci din pricina criticii ce o facea junimismul
starii noi de lucruri. Intre acestia am vazut ca a fost si
Eminescu.
Caragiale, candva dupa 1890, a cochetat putin cu socia lismul.
Mi se pare ca a tinut si o conferinta la clubul socialist din
Bucuresti. Aceasta ne-ar spune ceva: intelec tualii de dupa
1880, reprezentanti ai intereselor claselor de jos, stim, au
fost ori junimisti, ori socialisti, cum am aratat mai sus. Si
daca junimistul Caragiale a oscilat un moment spre socialism,
poate am putea avea dreptul sa concludem ca el a fost un
junimist de categoria a doua, de categoria lui Eminescu. La
aceasta incheiere ne-ar duce si faptul ca Caragiale n-a facut
parte nici din clasa boiereas ca (ca dl P. Carp), nici din cea a
mandarinatului profesi unilor liberale (ca dl Maiorescu).
Dar avem o dovada, indirecta, ce e drept, chiar in ope ra sa
literara, ca marele nostru satiric face parte din cate goria
Eminescu, dintre intelectualii indurerati de mizeria claselor de
jos si in special a taranimii.
Cariera literara a lui Caragiale se imparte in trei pe rioade:
intaia e a comediilor, in care ataca liberalismul; a doua, de
care inca n-am vorbit, e a Napastei, a Facliei de
Pasti si a nuvelei Pacat; a treia, a Momentelor etc., cand
satirizeaza mahalaua, produs al liberalismului. Aceasta opera
intreaga se poate clasifica, apoi, in doua categorii: in
perioada intai si a treia, Caragiale e un scriitor satiric; in
perioada a doua, e un scriitor tragic. Mai departe: ca satiric,
Caragiale e un pictor de moravuri; ca tragic, un pictor de stari
sufletesti, cu alte cuvinte, satira lui e soci ala, tragedia lui
e psihologica.
In Napasta si in Pacat, personajele sunt luate din cla sa
taraneasca. Niciodata in opera sa tragica el n-a luat
personaje din clasele noi, din “mahala”. In operele lui sa
tirice, dimpotriva, niciodata n-a luat personaje din clasa
taraneasca.
Asadar, Caragiale nu si-a batut joc niciodata de tara nime; iar
cand a scris tragedii, niciodata n-a crezut ca clasele noi
merita onoarea de a servi ca material pentru tragedie — pentru
sentimentele puternice, serioase, grave.
Aceasta onoare a facut-o numai clasei taranesti, nici macar
celeilalte clase simpatice, boierimii. Acest lucru, singur, ar
fi poate de ajuns ca sa ne arate incotro a fost indreptata
simpatia lui Caragiale, in numele cui, al caror oameni adevarati
a facut el procesul claselor noi.
Dar nu e numai atat. Acest om care, cum am vazut, cand e vorba
de clasele noi nu ne apare ca un om bun, care nu a putut vedea,
ca dl Bratescu-Voinesti, acel “graunte de aur” in exemplarele
din acele clase, cand e vorba de taranime, si numai atunci, il
vedem intr-o atitudine de simpatie pentru tipurile sale. In
Daomnuli Goe, in Vizita etc. se stie cu cata antipatie
zugraveste Caragiale pe copii, pe mame, raporturile dintre copii
si mame — din clasele ce formeaza “mahalaua”. Acum iata
inceputul nuvelei
Pacat:
“Un baietan voinic — barba de-abia-i mijeste, si sub caciula de
oaie parul cret si des... si niste ochi blanzi — si mintos
tanar. Cand a plecat de-acasa sa mearga la Bucu resti, p-atatia
ani in scoli, mama lui — de treaba femeie!
— l-a sarutat de-atatea ori, i-a potrivit parul, i-a netezit
caciula si iar l-a sarutat, si i-a zis:
— Nita, mama, te duci frumos si sanatos: sa-ti ajute
Dumnezeu si Maica Domnului sa-mi vii inapoi tot asa!
Si cat era de cuminte batranica, nu s-a mai putut sta-
pani... a biruit-o plansul. De multe ori a dat el sa plece, si
ea l-a tinut sa-l mai mangaie inca...” etc.1
Ce departe suntem de toate personajele si intamplarile din
Momente! Ce lume deosebita aici!
Desigur, Caragiale nu idealizeaza pe tarani. Nu toti sunt buni,
dar chiar cand sunt rai sunt oameni adevarati.
Dragomir din Napasta e un asasin — nu-i vorba, un crimi nal
pasional! Ileana din Pacat e o fiinta cruda. Dar nimene nu e
ridicol! Caragiale n-a gasit, n-a vazut, nu l-a lasat inima sa
vada ridicolul in viata taranimii, cum n-a gasit, n-a vazut, nu
l-a lasat inima sa vada ceva omenesc in viata claselor noi.
Dar sa mergem mai departe.
Si in Napasta si, mai cu seama, in Pacat, Caragiale pune fata-n
fata taranimea cu clasele orasenesti. Cand toata “societatea”
dintr-un orasel, senatori, magistrati, ofiteri, burghezi, isi
fac o placere proasta si cruda din scalambaturile nerusinate ale
perversului vagabond or fan, in varsta de vreo opt-noua ani,
Mitu Boierul, numai
“o taranca batrana, care e-n randul intai al spectatorilor,
rusinata de refrenul pe care copilul i-l arunca ei cu o intentie
diabolica“, isi cauta loc sa scape de privirile intoarse
asupra-i si singura ea, plina de mila, “se-nchina si zice
departandu-se:
— Cine stie ce pacate! Sa fereasca Dumnezeu pe orice copil.”
Si pe cand “oamenii de societate”, lacomi de acest spec tacol
infam, incurajeaza pe micul pervers (“Domnul sena tor il
trateaza cu cafea si rom, alt “amic” il mai imbie inca cu un
paharel... si inca unul...”), numai un preot de
sat, popa Nita, “cu pumnii inclestati, se sui pe trotuar si
apostrofa, cu accentul celei mai mari indignari pe cei ce
radeau:
“E pacat, domnilor! ganditi-va! Crestini!... Frumos!...
Mare pacat!”1
Si popa Nita, sa se bage de seama, nu stia inca cine e
Mitu Boierul2.
Dar mai este un lucru — atat in Napasta, cat si in
Pacat —, un lucru care ii sta la inima lui Caragiale, caci il
utilizeaza in ambele bucati si il prezinta cu multa insis tenta
si cu o indignare abia continuta de obiectivitatea ce-i impun
conditiile artei. Acest lucru e justitia celor de sus fata de
taranime.
In Momente, unde e vorba de clasele noi, cand atinge justitia,
ca in Boris Sarafoff!, Caragiale numai o ridicu lizeaza. Ce-i
pasa, pare-ca, de chipul cum se face justitia intre dansii, cei
din “mahala”? Cand e vorba insa de taranime, Caragiale nu mai
rade.
Cine n-a tremurat de indignare, ori n-a plans de mila, la
Napasta, de suferintele bietului Ion nebunul, victima a unei
erori judiciare, caruia i s-au smuls prin bataie, la instructie,
marturisiri neadevarate, care l-au dus la ocna si la nebunie?
Dar in Pacat Caragiale insista pe larg asupra injustitiei
justitiei, cand e vorba de tarani, facand o critica sociala
amara. Si, in acelasi timp aratand imoralitatea si venali tatea
justitiei lor, celor din oras, fata cu cinstea si omenia celor
de la sate, mai arata inca o data, si prin aceasta,
infamia celor de sus fata cu cei de jos, isi mai arata inca o
data antipatia fata cu unii si simpatia fata cu ceilalti.
Si, in adevar, pe cand Popa Nita face o fapta buna si morala,
strangand baietul de pe drumuri, “societatea buna“ din oras,
privata de o “placere”, gaseste in procuror, pri vat si el de
aceasta placere, unealta prin care sa se razbune impotriva popei
ca le-a rapit aceasta distractie. Si procu rorul, in numele
legii, rastindu-se la popa, cat pe ce sa
“scape” pe Mitu de abuzul ce-l facuse popa, rapindu-i liber
tatea de a muri beat sub un gard, daca cumatrului Cutitei, om
cunoscator cum stau lucrurile la targ, nu i-ar fi venit buna
idee de a invata pe popa sa conrupa prin bani “inte gritatea”
procurorului. Atunci acesta nu numai ca se in moaie, dand
procesului-verbal o alta incheiere, in favoa rea popei, ci tine
si un discurs, la masa, laudand “cari tatea” popei — “acestui om
de bine”... (Mai tarziu, procu rorul acesta devine prefect,
reprezentantul, deci, in judet al puterii centrale, al statului
roman modern.)
Dar in aceasta nuvela, Caragiale innegreste pe condu catori cu
tot negrul paletei sale, numai ca sa faca cat mai teribil
contrastul dintre omenia celor de la tara si ticalosia
conducatorilor. Lui Caragiale nu-i este de ajuns ca procu rorul
e atat de vulgar venal; el mai introduce in nuvela si pe
politaiul orasului, care e un escroc las: cand preotul se duce
la prefect (fostul procuror) pentru a-i cere un servi ciu, si
cand lesina, politaiul, in timpul lesinului, ii fura din buzunar
punga cu bani, cu banii pe care preotul ii adusese ca sa castige
favoarea prefectului. Daca din punct de vedere artistic aceasta
ingramadire de infamii poate e un defect — si o lipsa de realism
—, apoi din punctul de vedere al conceptiei sociale a lui
Caragiale ea e foarte interesanta, foarte caracteristica si
foarte elocventa.
Antipatia pentru clasele de sus si simpatia pentru taranime
Caragiale le-a exprimat si direct, o singura data, in unicul sau
articol politico-social, din care am mai citat,
Politica si cultura.
“...aceasta lume de stransura aclasele de susi misuna aci
deasupra unui element etnic hotarat. Sub tot acest
Babel exista o limba romaneasca, care-si are geniul ei; sub
toata aceasta vultoare, vecinic miscatoare, exista un popor
statornic, care-si are calitatile si defectele lui speci fice,
bunul lui simt, o istorie plina de suferinte, nevoi, simtiri si
gandiri proprii”1.
Inca o data: din viata acestui popor a extras el trage dia, din
viata “stransurii”, comedia vietii romanesti.
Amintesc, in treacat, si cele spuse de Caragiale acum, in
1907..., in brosura sa, in care da ca solutie desfiintarea
starii actuale si chemarea tarii ca sa spuna ea ce vrea — iasa
ce-o iesi din vointa ei...
Din toate acestea, la un loc, se pare ca am avea dreptate, daca
am conclude ca junimistul Caragiale a satirizat in opera sa noua
stare de lucruri, miscat de “suferintele si nevoile” claselor de
jos, indeosebi ale taranimii.
...Indeosebi ale taranimii, caci mica burghezie din
Muntenia, mai ales din orasele “revolutionare” Bucuresti si
Ploiesti, a fost un instrument in mainile patruzeci optistilor
si a capatat imediat si ea fizionomia si atitudinea moderna, asa
cum apare in schitele lui Caragiale2 .
Si, poate, din cauza ca l-a durut inima mai cu seama de
taranime, care pe atunci n-avea de suferit de la evrei,
si nu de mica burghezie — poate din cauza aceasta Caragi ale n-a
fost antisemit. Daca nu cumva din cauza, ori, si din cauza ca,
acestei puternice inteligente antisemitismul i-a repugnat ca o
manifestare instinctiva, aproape zoologi ca; din cauza ca acest
nobil intelectual n-a voit sa aiba nimic comun cu bacanul din
colt, cum se zice, furios ca e concurat de evreii mai aprigi in
lupta pentru trai.
E inutil sa mai facem aici aprecierile noastre asupra atitudinii
ce a avut Caragiale in fata evenimentelor isto rice care au
transformat Romania, caci n-am face decat sa repetam ceea ce am
spus despre Eminescu si despre socialisti.
Caragiale reprezinta, ca si acestia, critica sociala ex trema a
liberalismului, facuta in numele celor mici si obijduiti de
formele noi.
*****************************************************
Page 1 of 1