DIR Return Create A Forum - Home
---------------------------------------------------------
Forum Practic
HTML https://practic.createaforum.com
---------------------------------------------------------
*****************************************************
DIR Return to: Romana
*****************************************************
#Post#: 33--------------------------------------------------
ARIVISTUL IN LITERATURA ROMANA
DIR By: iulianstoian
Date: January 13, 2015, 3:59 pm
---------------------------------------------------------
Tipul arivistului este intruchipat in literatura universala de
personajele lui Stendahl (Julien Sorel), Balzac (Rastignac) sau
Dickens (Uriah Heep). Desi figuri de arivisti apar sporadic si
in literatura mai veche, tipul ca atare se constituie cu
deosebire in proza si dramaturgia secolului al XIX-lea, faptul
datorandu-se conditiilor sociale favorabile care deschid drumul
parvenirii unor oameni energici, intreprinzatori si de obicei
lipsiti de scrupule, care reusesc sa dobandeasca averi si un
statut social superior celei de la care au pornit. Acestia sunt
arivistii, al caror nume generic provine de la verbul din limba
franceza „arriver”, care inseamna „a ajunge”. Daca arivistii
sunt cei care se straduiesc sa urce scara sociala, odata ajunsi
la tinta ei devin parveniti. In literatura romana, arivistul i-a
preocupat pe multi dintre scriitorii nostri de marca, acestia
creand prin maiestria condeiului lor personaje de o certa
valoare literara, cum ar fi: Stanica Ratiu (George Calinescu,
Enigma Otiliei), Dinu Paturica (Nicolae Filimon, Ciocoii vechi
si noi), Tanase Scatiu (Duiliu Zamfirescu, Viata la tara), Lica
Trubadurul (Hortensia Papadad-Bengescu, Concert din muzica de
Bach), Gore Pirgu (Mateiu Caragiale, Craii de curtea veche) sau
Stavrache (Ion Luca Caragiale, In vreme de razboi). s4j22jz
Primul aspect pe care il vom urmari in caracterizarea acestor
personaje este situatia materiala in care se gaseste arivistul
de-a lungul operei. Astfel Tanase Scatiu este inca de la
inceputul romanului arendasul imbogatit: avea casele cele mai
frumoase din targ, cumparate de ocazie de la un boier scapatat,
fiind si deputat in doua legislaturi si ales pentru a treia la
Senat. Avand spatele asigurat actiunile sale ulterioare vor pune
in evidenta caracterul sau odios. Acest caracter este pedepsit
in final prin uciderea sa de catre tarani. Un alt personaj care
moare in final este Dinu Paturica, care si-a gasit sfarsitul
intr-o ocna parasita. Paturica este genul de persoana care
incearca de-a lungul intregului roman sa urce o noua treapta pe
scara parvenirii. Astfel la inceput el era „imbracat cu un
anteriu de samagea rupt in spate”, fapt care vorbeste de la sine
de saracia sa, insa de la camera de ciubucciu care avea un pat
de scanduri si o patura, el trece la camera de vataf care are
„doua paturi turcesti peste care puse saltele de lana acoperite
cu chilimuri de Idirne, pe perete atarna un covor de Brussa”.
Dand dovada de o ambitie nemasurata, el viseaza, dupa ce obtine
rangul de mare stolnic si „functiunea ispravniciei de straini”,
sa ajunga pana in varful piramidei sociale, caci ce folos ar fi
avut avutia pentru dansul, daca i-ar fi lipsit acea pozitiune
sociala, care ar fi putut sa-i deschida usile boierilor celor
mari si sa-l faca egal cu dansii”. Orgoliul si vanitatea
nemasurata il fac sa viseze obtinerea puterii politice, a celor
mai multe demnitati ale tarii, ravnind, manat de aspiratiile
sale nelimitate, la functia de caimacan al Craiovei si chiar sa
fie domn.
In opozitie cu cei doi se afla Stanica Ratiu si Lica Trubadurul
a caror efort de parvenire este recompensat doar in final.
Stanica este un avocat fara procese, a carui energie,
febrilitate nu se consuma in munca, el circula in deferite
medii, afla, stie totul, asteapta „ceva” care sa-i modifice
modul de viata peste noapte, sa-l imbogateasca. Acest „ceva”
care ii va modifica existenta il intrezareste in averea mosului
Costache, caruia furandu-i banii ii provoaca moartea fara sa
aiba vreo remuscare. Vazandu-se om instarit el intra in politica
este chiar prefect intr-o scurta guvernare, detinand si un
Block-haus pe bulevardul Take-Ionescu. Lica la randul lui desi
are unele incercari de parvenire inca din timpul razboiului,
cand lucrand la serviciul de aprovizionare colaboreaza fara
scrupule cu inamicul, isi incepe ascensiunea odata cu angajarea
sa de catre Ada Razu ca muncitor pentru grajdurile sale cu cai
de rasa. Astfel el devine de la baiatul „nostim”, umil si
obraznic, cu aerul unui „tangau”, „domnul bine ca la
cinematograf”, gentlemenul in haine negre, viitorul candidat al
unei fractiuni politice conservatoare la deputatia Bihorului,
snobul care isi schimba chiar si numele in Basile Petresco, nume
adaptat noii pozitii sociale pe care o detinea.
Pirgu care este gratulat cu epitete ca „potaie marunta”, „fiara
spurcata”, caruia de scolar ii placea sa-si duca prietenii la
femei bolnave, bucurandu-se cu „inchipuire draceasca nesecata”,
este un tip care are in sange dorul vietii de dezmatare
tiganeasca. Cu toate acestea in final, in timp ce craii decad,
el infloreste devine „de mai multe ori milionar, insurat cu
zestre si despartit cu filodorma”, ajunge apoi prefect, deputat,
senator, ministru plenipotentiar, prezidand o subcomisie de
cooperare intelectuala la „Liga Natiunilor”.
Un caz special este acela al lui Stavrache care mosteneste inca
de la inceput averea fratelui sau, preotul Iancu din Podeni,
plecat pe front pentru a scapa de urmarire, fiind capitanul unei
bande de hoti. Stavrache nu se lupta pentru a se imbogatii, insa
odata imbogatit el devine obsedat de avere, incercand cu orice
pret sa o pastreze.
Un mijloc important de parvenire, utilizat de toti cu exceptia
lui Stavrache, il constituie casatoria sau legaturile amoroase
din interes. Astfel Dinu Paturica atinge o noua etapa in
ascensiunea sa, aliindu-se cu chera Duduca, stapana pe
„arsenalul vicleniilor femeiesti”, iubind „luxul cu deosebire”
si impreuna pun la cale ruinarea sistematica a postelnicului. Pe
de alta parte Tanase Scatiu, arendasul imbogatit, dornic sa-si
faca un nume se casatoreste cu Tincuta, intrand in familia
Comanestenilor, fapt ce ii da un sentiment de mandrie si
demnitate ca apartine unei familii vechi, boieresti. Ipocrizia
sa este infatisata la inmormantarea Tincutei cand cu „ochii
rosii” si imbratisand un comportament teatral incearca sa le
dovedeasca oamenilor ce mult si-a iubit sotia.
Asocierea lui Pirgu cu Pena Corcodusa, care avea ca
indeletnicire sa scalde mortii, nu este neaparat un mijloc de
parvenire, ea accentuand doar cercurile in care se invarte
viitorul om politic si milionar. Din punct de vedere al ponderii
pe care o joaca femeia in destinul arivistului, putem spune ca
Lica Trubadurul este personajul care profita cel mai mult, el
incepandu-si si sustinandu-si ascensiunea prin legatura sa cu
Ada Razu.
Stanica Ratiu necesita o analiza mai amanuntita din acest punct
de vedere. Despre el s-a spus, pe buna dreptate, ca este un
demagog al ideii de paternitate; personajul exploateaza aceste
teme pentru a obtine bani de la Pascalopol sau pentru a stoarce
compatimirea generala. Dar dupa ce se imbogateste pradandu-l pe
Costache Giurgiuveanu, o paraseste pe Olimpia, de zestrea careia
sperase pana atunci sa profite, si se casatoreste cu Georgeta,
de care se foloseste in ascensiunea sociala.
Este interesant de urmarit si raportul simpatie-antipatie in
care se gasesc personajele. Lica Trubadurul este personajul care
ne produce probabil cea mai putina antipatie, deoarece el nu
recurge la actiuni impotriva spiritului sau aventurier de
vagabond „inofensiv”. El este „bucuresteanul par excellance”,
Mitica al lui Caragiale. Fara umorul verbal al eroului
caragelian, Lica este totusi si el guraliv, picant in expresie,
liber in miscari (are oroare de spatiile inchise), galant,
perfect sanatos. Totdeauna spalat, spilcuit, avand aerul unui
actor la moda Lica este la inceput un fante de mahala, un
smecher agreabil. Lui Mini, acesta ii parea „un haiduc modern a
carei padure e orasul”. Pana si batranul Vardali, aristocrat
autentic si fost ministru spune despre Lica „Dar e un tanar
„charmant” si „tout a fait du monde””. Singurul moment in care
personajul provoaca antipatie este la moartea Siei, cand ne
dorind sa-si afecteze pozitia sociala castigata, el sufera cu
moderatie, renegandu-si astfel fiica.
Stanica Ratiu este situat la limita dintre simpatie si
antipatie, tragand mai mult spre cea de-a doua. Citind pana la
un punct romanul, actiunile sale apar intr-un oarecare con de
simpatie, totusi la o analiza mai reala el este un tip agresiv,
fara nici un scrupul, cu o mare disponibilitate de adaptare si
supravietuire, inteligent si escroc, fanfaron si abject,
intrigant si instabil. Cinic, pune la cale si urmareste clipa
prielnica pentru a gasi banii ingropati de Costache,
terorizandu-l pe batran cu discutii despre testament, avere,
insinuand clanului Tulea, la fel de interesat, o eventuala
posibilitate de dovedire a iresponsabilitatii acestuia.
In opozitia cu Lica si intr-o oarecare masura si cu Stanica se
afla Dinu Paturica. El este construit in scop evident
demonstrativ pentru a ilustra o categorie care ii repugna
scriitorului, deci polemic, personajul -tip al ciocoiului- e
fundamental negativ, de la inceput pana la sfarsit. El va folosi
un evantai larg de mijloace in spolierea stapanului sau: se va
instrui in arta ipocriziei si intrigii „aceste doua mari
mijloace de parvenire”. Purtarea sa in relatiile cu servitorii,
este nu numai ireprosabila, dar stie sa se faca „iubit si adorat
de toate slugile”, fiind astfel desavarsit in arta
prefacatoriei. Dinu Paturica se dovedeste si un maestru al
disimularii cucerind increderea deplina a postelnicului
Andronache Tuzluc: el ii saruta mana „cu cea mai mare umilinta
si facu sa caza din ochii sai de sarpe doua lacrimi de acelea ce
in aparenta arata o inima plina de recunostinta, dar in
realitate nu sunt decat plansul crocodilului prin care isi
amageste victima sa”. Pe langa acestea el este si corupt,
vanzand postul de ispravnic pentru judetul Teleorman. Toate
acestea nu fac decat sa-i sporeasca antipatia.
Situati dincolo de limita antipatiei, iesiti chiar din uman se
gasesc Tanase Scatiu si Gore Pirgu. Tanase Scatiu este un
personaj odios, fara nici un scrupul in comportamentul sau
familial, politic si ca administrator al mosiei lui Dinu
Murgulet. Cateva scene pun in evidenta caracterul si grosolania
sa: aruncarea vizitiului din trasura intr-un moment de furie
oarba; impuscarea calului de la trasura intr-o criza de furie,
cu prilejul vizitei ministrului; cheful de pomina, in camera
alaturata celei in care se afla ministrul, cand a jucat descult.
Asemanator lui Scatiu este construit si Pirgu, insa parca in
cazul lui Pirgu grotescul este mai prezent in insasi firea lui.
Astfel Chimita, cum il numea scriitorul avea „suflet de hengher
si de cioclu”. Folosind invectiva, scriitorul este necrutator:
„De mic stricat pana la maduva, giolar, riscar, slujnicar,
inhaitat cu toti codosii si masluitorii”, il compara cu Veniamin
din Biblie, copil preferat la lui Iacov si cu un inger
„Cherubinul”, dar al caselor de intalnire. Considerat murdar si
putred, scriitorul isi exprima sentimentele sale de sila pentru
a fi cercetat „cu de-amanuntul itele acestei firi uscate si
triste care simtea a atragere bolnava numai pentru ce e murdar
si putred”.
Iesit in mod clar din afara umanului este Stavrache. Aceasta
iesire este produsa prin insasi constructia nuvelei cu cele trei
capitole ale sale in care se urmareste gradarea nebuniei si in
care se realizeaza un destin tragic, dominat de ereditate,
tensiunea crescand si sub teroarea cosmarurilor si a
laitmotivului ”Gandeai c-am murit, neica!”. Grotescul
personajului reiese din analiza minutioasa a reactiilor sale
fiziologice in momentul intalnirii cu Iancu: gura ii era
intredeschisa, dar fara sa poata vorbi, ochii holbati, iar
mainile inclestate si din inchipuita lupta cu preotul cand
reusise sa-si infiga degetele in muschii grumazului
adversarului, rupandu-i incheietura cerbicii.
In final vom urmari realizarea personajelor din punct de vedere
literar. Astfel Stavrache este un personaj de tip naturalist. El
nu mai tine seama de factorii primordiali ai personalitatii
umane, cum ar fi ratiunea, vointa, capacitatea de a reactiona in
sens moral, fiind redus la datele sale biologice. Temperamentul
sau este rezultatul presiunii mediului social, a obsesiei
intoarcerii fratelui sau. Caragiale este considerat de Tudor
Vianu un adevarat „poet al naturii”, din acest motiv retinem in
realizarea lui Stavrache si legatura dintre reactiile sale
fiziologice si natura, acestea fiind in deplina concordanta.
Realizarea celorlalte personaje, fie se apropie de balzacianism
(Gore Pirgu), fie este chiar balzaciana (Tanase Scatiu, Dinu
Paturica, Stanica Ratiu), fie este o depasire a balzacianismului
(Lica Trubadurul).
Gore Pirgu este construit intr-un stil semioccidental si
semibalcanic specific Bucurestiului de la inceputul secolului al
XX-lea, el fiind un reprezentat fidel al mediului bucurestean pe
care il cultiva cu predilectie. O caracteristica in
caracterizarea sa este limbajul utilizat de prozator, acesta
fiind alcatuit din expresii crude si termeni, neologistici
„Simturile sale ce aratau respingere tocmai de ce e vetust si
pur, nu se mai desteptau decat la betie si atunci ii trebuiau
femei schiloade, stirbe, cocosate sau bortoase si mai ales peste
masura de grase si trupese, huidume si namile rupand cantarul in
Sfantul Gheorghe, geamale, baldare, balcaze…”.
Personaje balzaciene sunt Tanase Scatiu, Dinu Paturica si
Stanica Ratiu. Caracterizarea lor este facuta in contextul
fragmentului, dar si printr-o arta a gestului si a detaliului
fizic. Intalnim astfel fizionomia descrisa a lui Paturica „nasul
drept si cu varful cam ridicat in sus”, ceea ce este pentru
scriitor indiciul sigur al unei trasaturi morale de esenta, ce-i
defineste eroul. De asemenea actiunile lui Scatiu si Ratiu care
nu fac altceva decat sa contribuie la definitivarea imaginii
personajului. Spre deosebire de Dinu Paturica si Tanase Scatiu
care indeplinesc conditia de personaj balzacian si prin faptul
ca au o singura trasatura puternica, aceea de a parveni, Stanica
Ratiu ca psihologie depaseste proza balzaciana. El are „geniu”,
volubilitatea, grosolania, trivialitatea, spiritul demagog si
versatil, dorinta de a se lua in serios, iluzionandu-se chiar,
in acest sens, fac din el un spirit complicat, incurcand planul
afectelor.
Lica Trubadurul depaseste conditia eroului balzacian. A vedea in
el un Dinu Paturica modern e prea putin, pentru ca personajele
Hortensiei Papadat-Bengescu nu sunt tipuri ci marionete
apartinand unui univers pur estetic, dominat de grotesc. Suntem
intr-un balci al desertaciunilor sociale si morale, unde masca
este mai importanta decat chipul adevarat.
In concluzie putem spune ca tipul arivistului ilustrat in
literatura romana se caracterizeaza printr-o ambitie nemasurata,
ca se foloseste de casatorie in ascensiunea sa sociala si ca
recurge de cele mai multe ori la actiuni extreme in drumul sau
de parvenire.
BIBLIOGRAFIE
-selectiva-
*** Nuvele si Povestiri, I. L. Caragiale, Editura Tineretului,
Bucuresti,1966
*** Ciocoii vechi si noi, Nicolae Filimon, Editura Tineretului,
Bucuresti, 1966
*** Enigma Otiliei, George Calinescu, Editura pentru literatura,
Bucuresti,1969
*** Viata la Tara si Tanase Scatiu, Duiliu Zamfirescu, Editura
de stat pentru literatura si arta, Bucuresti, 1956
*** Concert din muzica de Bach, Hortensia Papadat-Bengescu,
Editura Tineretului, Bucuresti, 1967
*** Craii de Curtea-Veche, Mateiu I. Caragiale, Editura
Tineretului, Bucuresti, 1968
*** Dictionar de personaje literare, Constanta Barboi, Silvestru
Boatca, Marieta Popescu, Editura Criss-Cezar, Bucuresti, 1997
*** Analize Literare, Dumitrita Stoica, Gh. Lazarescu, Editura
Silvana, Bucuresti, 1993
*** Limba si literatura romana, Constanta Barboi, Silvestru
Boatca, Marieta Popescu, Editura Recif, Bucuresti, 1993
*****************************************************
Page 1 of 1