DIR Return Create A Forum - Home
---------------------------------------------------------
Forum Practic
HTML https://practic.createaforum.com
---------------------------------------------------------
*****************************************************
DIR Return to: Romana
*****************************************************
#Post#: 32--------------------------------------------------
Alexandru Teodoreanu - despre scrierile sale
DIR By: iulianstoian
Date: January 13, 2015, 3:54 pm
---------------------------------------------------------
Haralambie Talpa, "biv-vel-vornic de Tara-de-Giosu", zice de
Kostakelu, nepotul lui Alecu-Voda, ca a scris "doua carti de
ghidusii", si, cu parere de rau pentru pierderea acelor scrieri,
adaoga aceasta inteleapta bagare de seama: "atatea carti s-au
pastrat din vechime, multe facute de oameni prosti, ca alti
prosti sa se minuneze, si toate numai de jale scriu, ce daca
s-au gasit si un om de duh a scriere, sa se veseleasca si
stranepotii, au trebuit sa se iroseasca".
Insa, zicem noi, multor scrieri ce, lunga vreme, s-au socotit
pierdute, invatatii cu apriga cercetare au izbutit sa le dea de
urma; si foarte tare rugam pe Alexandru Teodoreanu, editorul si
adnotatorul mult pretiosului Hronic al lui Valatuc, nu cumva sa
se lase de a le cauta cu neobosita ravna pe acele ale lui
Kostakelu, incredintati fiind ca istetimea fireasca, cea cu
prisos dovedita, a acestui editor nu va lipsi de a-l pune
oricand pe caile cele bune. Pan-atunci, sa ne bucuram de ce avem
de fata.
Lui Alexandru Teodoreanu i-a venit gandul sa scrie povestiri
humoristice in limba si in ton vechi romanesc. Acest gand e nou
in literatura noastra, si aceasta noutate se dovedeste a fi
valoare serioasa, rod firesc al unui talent energic afirmat.
Numele acestui tanar artist poate fi de acum titlu de capitol in
istoria literaturii narative romanesti. Deprinderea vulgara face
sa atarne evaluarea literara de cantarul incarcat cu colile
tiparite, si de masa locurilor comune invariabil poftite de
apetitul obtuz al cetitorului oarecare. Pentru acest cetitor,
noutatea scrisului lui Teodoreanu poate fi suparatoare.
Nici tineri diabolici, inselatori de virgine persistente in
anahronica inocenta, sau batjocoritori de insistente inflacarate
ale matroanelor erotice; nici chipuri de domnisoare high-life,
care prin perversitatea lor vin sa stimuleze visarea
scolaritelor de conditie modesta, nici politiciani viermanosi de
faradelegile lor neintrerupte; nici mosieri incestuosi si
violatori; nici plutonieri sadici in contrast cu mosnegi
patriarhali, totdeauna redactati si reeditati dupa aceleasi bune
si statornice formule; nici iatacuri al caror lux exalta
imaginatia modistelor, cu strasnice covoare de Bukara - garantat
- strivite de infiorarile grozave ale perechilor in obligator
delir: nimic din aceste reglementare elemente de farmec, cum am
zice, literar, nu incape in ingenioasele "contes drolatiques"
ale lui Alexandru Teodoreanu.
"Ci noi scriem aici, pentru pomenire si invatul urmasilor, ca in
acele cumplite vremi toata Oltenia fu stricata de preacurvie,
care mai pe urma, cu voia lui Dumnezeu, s-a potolit".
Comicul erotic, cel bun si batran il aduc povestirile lui
Teodoreanu, cu rara ingrijire artistica. Un spirit literar sigur
educat face ca prima realizare romaneasca a artei acesteia
general europene sa reuseasca deplin. Tratarea humoristica a
temelor erotice face eminent parte din estetica proprie
meridionalilor europeni: ei stiu cu virtuozitate toate gradele
si nuantele acestei metode de arta. Si in aceasta privinta,
libertatea artistica creste, din fericire, in zilele noastre, in
masura in care gustul si spiritul literar se defeminizeaza; asa
ca femeile chiar izbutesc a parasi estetica de sasie pudicitate
in care au fost ipocrit inchise in trecut. Formula burgheza:
"Choses a dire entre hommes", in care se escamota pe sub nasul
"gingaselor lectoare", cartile ce, intre unchi si verisoare
mature, se numesc picante, agonizeaza astazi inspre o moarte
ridicula.
Teodoreanu da eroticii atata loc cat ii da si viata. Scrisul lui
este curat de intentiile greoi afrodiziace ale debitantilor de
retorica sexualista, si constituie o protestare vie si efectiva
contra acelei erotice patetice, in a carei nastere nadusesc
furnizorii de pagini turburatoare pentru adolescentii viciosi
sau terorizati de familie si septuagenarii intarcati pe veci.
Patetizarea faptelor sexuale, proprie unei internationale
camlote literare de wagon-lit si de librarie vilegiaturista,
ajunge primejdioasa si pentru unii scriitori stimabili, sau
poate mai mult decat stimabili. Si, din fire, acest fel de
patetic nu e cat de putin in "genul" romanesc. Hronicul lui
Valatuc il vom putea pomeni si ca o solida condamnare a acestui
deplorabil articol de import.
In Rasaritul nostru perspectiva istorica este alta decat cea din
Apus.
Pentru societatea romaneasca "vremea veche" coboara pana la
mijlocul veacului trecut. Din Ion Ghica, din autobiografii ca a
lui Varnav si a Caterinei Hartulari, cetitorii tineri pot
imagina concret cat de brusc a fost saltul care a modernizat
lumea din principatele dunarene. Iar noi, care am auzit
povestind septuagenarii de acum patruzeci de ani, ne dam viu
seama ca veacul de mijloc romanesc s-a stins pe aproape de anii
copilariei noastre.
Prin aceasta nemijlocita atingere a vietii vechi cu vremile de
astazi, fermecatoarele ciudatenii ale trecutului ni se arata, in
perspectiva romaneasca, de o vivacitate cu totul originala: in
amestecul de visare si traire, care conditioneaza evocarea si
istorica si artistica, trairea este aici, fata de trecutul
romanesc, neasemanat mai intensa decat in Apus.
Astfel, pe cand in domeniul practic, intre ultimii oameni ai
trecutului si noi actualii s-a deschis dintr-o data prapastie
mare, acei oameni ne stau, din punct de vedere sentimental si
estetic, foarte aproape, ca un trecut si foarte vechi si foarte
viu, intr-un chip cum nu poate fi simtit trecutul corespunzator
in societatile cu dezvoltare continua, unde indepartarea
istorica s-a realizat prin inceata scufundare a multor paturi de
viata ce s-au racit lent si deplin.
Acest cald trecut romanesc il arata Alexandru Teodoreanu in gama
aproape completa.
Tanarul artist a simtit precis situarea deosebita a vremii vechi
in perspectiva proprie locului nostru istoric, si fondul de
inovare artistica implicat in aceasta perspectiva.
*
Prin mijlocirea lui Haralambie Talpa, Teodoreanu repeta, in
cuvintele citate mai sus, o veche tanguire a artistilor
comicului impotriva unei indaratnice prejudecati. La Fontaine,
Moliere si Lesage constatau, in vremea lor, ipocrita si inepta
degradare a literaturii comice si satirice, rostita in numele
genurilor "serioase" si "nobile". Desteptarea constiintei
artistice propriu-zise a anulat aceasta prejudecata; ea mai
persista astazi doar dincolo de granitele bunului-gust adevarat,
intr-o supravietuire slabanoaga si fara demnitate.
Cetitorul nesigur pe atentia lui va face bine sa mediteze
acestea, inainte de a inscrie, frivol si la iuteala, pe vreun
autor sub rubrica de colportaj a "scriitorilor veseli".
Deci, din material eminent traditional, bahic si erotic, isi
lucreaza Teodoreanu povestirea, si, potrivit genului, simplifica
si mareste figurile, atent insa, ca sa nu le paiatareasca. Prin
tonuri discret, dar hotarat aplicate, ridicolul Todirita apare
umil pana la tristete: schematizarea cornoratului tipic se
coloreaza viu si propriu; iar in vesela lui nevasta ce dintru
inceput ne intampina ca o simpla cuconita cheflie se deseneaza
brusc "duduia" moldoveneasca de la 1840, trecuta prin pension
strain si prin romantice lecturi franceze, cand povestitorul
ne-o arata, in consacrata atitudine, cu fruntea visatoare lipita
de geam si oftand cu gandul la "privirea trista" a tanarului
care suspina pe urmele ei.
Asemenea amanuntiri Teodoreanu le arunca fara sa apese, si cu
mana sigura pazeste desenul sau arhaizant de orice cadere in
pitorescul prea insistent al modernilor, pentru ca, potrivit
stilului vechi, substanta povestirii sa ramana psihologica si
dramatica, si sa nu intarzie in descriptie plastica.
Toate cele patru principale istorii din Hronicul lui Valatuc
sunt "patanii". Sunt construite clasic; acumularea amanuntelor
anecdotice e dispusa in vederea unei evidente culminatii.
Incornorarea lui conu Todirita isi afla eclatanta consacrare in
noaptea Invierii si chiar in gradina Sfintei Mitropolii, spre
desfatarea boierimii intregi; toate ispravile neobositului
Kostakelu se concentreaza in pierderea si rusinarea ticalosului
Balatatos si a "usernicii sale muieri"; grozavul chefliu capitan
Zippa, dupa ce, ca o suprema pozna, trece cu tot polcul lui de
lanceri in tara ruseasca, numai pentru ca sa-si mai vada o data
mosia parinteasca si sa caute niste sticle de coniac de amar de
ani tanuite acolo, isi da sufletul in duel pentru o Lolota, care
- se-ntelege doar - il insala cu un subaltern tanar; iar
cumplitul Trasca Draculescul isi incheie cariera de crunt
bataus, tragator in teapa si salbatic pangaritor de fete,
indragostindu-se de o fecioara blanda si ofticoasa, langa al
carei sicriu se lasa sa moara de foame, un final maiestrit si
straniu, care da figurii aceleia de primitiv fara lege un
neasteptat relief sufletesc.
*
Un gust sigur si luminat apara absolut pe Alexandru Teodoreanu
de infectiile sentimentalismului care, in siropuri de culori
felurite, se prelinge si manjeste lipicios atatea incercari,
altfel oneste, de creatie literara.
Sunt, inevitabil, in Hronicul lui Valatuc, fapte din acele pe
care cetitorul profan sau diletantul le intituleaza
"emotionante".
Cavalerismul colonelului cand isi surprinde amanta cu bunul sau
prieten si camarad, si moartea lui de hatarul unei cocote -
tragedie desucheata de chefliu eroic - sau moartea batranului
fioros Trasca alaturi de sicriul tinerei lui sotii sunt puncte
clasice pentru agatat ghirlande de retorica sentimentala. Dar cu
atat mai nealterata ramane sobrietatea expunerii, cu atat mai
perfecta abtinerea de la orice indiscretie subiectiva, cu cat
mai ispititoare se prezinta, dupa sensibilitatea si judecata
vulgara, substratul brut al episodului.
Respectul desavarsit pentru obiect caracterizeaza izbitor
talentul lui Teodoreanu, semn fara gres al povestitorului de
fatala vocatie.
Imunitatea naturala pentru sentimentalism face sa fie povestirea
lui continuu plina. Nici dialogul, nici relatarile si
incadrarile indispensabile ale naratorului nu incalca nici de o
silaba tesutul necesar al faptelor, nu intarzie cu un tact macar
miscarea actiunii sau dezvaluirea caracterelor.
Economia eleganta a povestirii clasice dicteaza fara slabire
metoda narativa a acestui artist. Numai inceputul nuvelei Pur -
sangele capitanului face exceptie: autorul adopta acolo, vizibil
si cu exces, procedeul acumularilor intarzietoare, enorme si
erudite - aici eruditia e viticola si culinara - procedeu prin
excelenta ilustrat de semigoticul umanist Rabelais, si reinviat
de arhaizantul parodist Anatole France.
*
Scrisul lui Alexandru Teodoreanu este scris de lux. Localizarea
prin arhaism si prin dialect cere atentie de cetitor carturar.
Publicul celalt se va mira, iar unii se vor impacienta,
intrebandu-se ce rost vor fi avand atat de complicate ingradiri
in jurul unor "picanterii" de la sine savuroase, si care au
numai cusurul pur numeric de a fi prea putine.
Admiratia pentru darul si pentru constiinta lui artistica sa nu
ne opreasca de a-i dori, foarte omeneste, ca, macar de pofta
elementara pentru "picanterii", multimea consumatorilor sa-i
ceteasca lacom volumul. Se va intampla catorva din acestia sa se
deprinda, pe acest drum laturalnic, cu lecturi de calitate
superioara.
Potrivit amalgamei de gandiri metafizice si mitologice, de
provenienta foarte diversa care-i alcatuiesc cuprinsul, Sfanta
Scriptura este un monument desigur putin accesibil
necarturarilor in multe parti ale sale. Stravechi politeism
semit, astromitologie babilonica, demonologie persana,
speculatii platonice, misticism pitagoreic, sunt destule aceste
pentru a complica, adeseori indescifrabil, retorica unei carti.
"Scrie acoperit, dar scrie frumos", imi zicea demult o batrana
evlavioasa, pe care, cu rationalismul naiv al copilului, o
necajeam sa-mi lamureasca inceputul evangheliei lui Ioan.
Acoperit dar frumos, mi se pare ca aceasta-i o fericita
definitie pentru ceea ce numim fraza in intelesul emfatic al
cuvantului. Fara indoiala, in cazul atitudinii religioase, omul
nu poate fi banuit de vanitate literara. Acest om se inchina
cinstit si patruns, in fata cuvantului pe care nu-l intelege;
iar obscuritatea nu-i trezeste frivole ambitii maimutaresti,
fiindca obscuritate asteapta el in fiecare clipa si cu spirit
umil i se supune din capul locului.
Ceea ce insa pentru omul pios e mister in totul respectabil
este, pentru profan, moft stilistic, si numai analogia formala
si mecanica dintre cele doua cazuri am vrut s-o semnalez, pentru
lamurirea psihologica a lucrului. Deci fara substanta buna,
empirica sau logica, dar frumoasa este expresia care se cheama
fraza. Ornament ieftin si prost, bun de saturat exigentele
intelectuale si estetice ale capetelor trandave sau altfel
infirme, de toata mana. Ceea ce in starea religioasa este magia
silabei tainic dumnezeiesti, si prin urmare mister venerabil, se
repeta in balciul frivolitatilor profane degradandu-se in
stereotipa marda literara.
Una din nenumaratele doamne pline de fervoare umanitara si de
zel scriitoricesc scrie asa: "L'intuition est pour l'homme un
canal ferme...; chez la femme, au contraire, le troisieme oeil,
son organe intuitif, est implacablement ouvert sur tous les
multiples objets de sa passion"... De ce nu zice simplu: femeia
este eminent intuitiva; barbatul, eminent intelectual, de pilda?
"Ochiul al treilea" al femeii, "implacabil deschis asupra
obiectelor multiple ale pasiunii sale", da o imagine deplorabil
grotesca, ori poate si mai rau. Respectabila Gina Lombroso (de
ea e vorba!), ale carei volume pline de plate si dulci naivitati
umplu acum librariile bucurestene, nu pare sa fie o fiinta prea
vanitoasa. E un om de bine in toata puterea cuvantului, dar...
trebuie din loc in loc stilul sa fie si frumos. Atunci: "le
troisieme oeil de la femme implacablement ouvert"... Nu-i pacat,
pentru o femeie serioasa, sa se lase astfel amagita de
perfidiile vorbirii in imagini? Si recidiveaza astfel : "La
femme est altruiste, ou plus exactement altero-centriste, en ce
sens qu'elle place le centre de son plaisir non en elle-meme,
mais en une autre personne qu'elle aime (subliniat de Gina
Lombroso)... Elle s'irrite, s'exalte ou se tourmente, suivant
que cela est, ou que cela n'est pas, ou qu'elle attend que cela
soit". Evident, autoarea vizeaza eleganta in intorsaturi
filozofice: "centre du plaisir - suivant que cela est, ou que
cela n'est pas", pentru a da forta si gravitate apologiei
feminine. Rezultatul literar insa este un material superb pentru
reviste umoristice fara perdea. Dar Gina Lombroso este o
inocenta. Pacatele ei literare vin mai mult din rea deprindere
scolara. Nu se simte, la ea, viciul orgolios, nici desfatarea
perversa in savarsirea pacatului.
Dar sa zicem asa: "sufletul artist al poporului s-a destainuit
adeseori in soapta de grija si de dor pe minunatele cusaturi si
aleseturi ale tarancelor noastre". Nu-i indoiala ca acest
carnaval de vorbe va fi proclamat frumos de catre plebea
europeana de oriunde si aproape din orice clasa; fiindca este in
eminenta conformitate cu idealul poetic cel mai comun. Oricare
imbecil il va ceti cu admirativa ravna; il va face, in total sau
cu maruntis, provizie pentru momente de intelectualitate
pronuntata.
Vezi: suflet artist e, chiar numai asa singur, o frumusete, ceva
delicat, nobil; exista o opereta foarte sentimentala intitulata
cu aceste doua emotionante vorbe. Acest suflet artist mai e si
al poporului - si "poporul" figureaza astazi in fruntea
cuvintelor magice, care opereaza imediat prin totala si subita
anulare a functiilor cerebrale superioare. Pe urma vine indata
destainuirea, alt cuvant care atinge inima cu nesfarsite dulci
reminiscente. In sfarsit: soapta de grija si de dor. Gradatia
emfazei e in culme; emotia retorica narcotizeaza aici complet
orice veleitate pur intelectuala: problema ornamenticii
romanesti se rezolva intr-o baliverna impudic de pompoasa si
goala de substanta inteligenta... sufletul poporului isi
sopteste grija si dorul in cusaturile tarancelor! mintea
trandava fara scrupule care a dat drumul unui asemenea moft, si
infirmul vanitos care l-a inghitit, fac un nedemn comert de
nonsensuri patetice. Ce e, va rog, aici valabil? Poetic luat,
complexul acesta de vorbe este un sir de rancede platitudini;
iar nulitatea gandirii e curat miraculoasa. Ramane doar
banalitatea sonoritatilor de care se leaga lipicios un
sentimentalism vag si rudimentar.
Sa zicem inca : "Natura-i frumoasa pretutindeni. Pictorul se
simtea din ce in ce mai invaluit in misterul acestor frumuseti.
Era un suflet in ele. Dincolo de forma, de culoarea si de
structura lor era un suflet. Il presimtise el. Acum il simtea.
Il simtea cu neliniste, aproape cu frica".
Spre deosebire de fraza pura, locul comun este fraza cu hotarata
pretentie de a cuprinde adevaruri generale. In exemplul de sus
doua locuri comune se imbina: natura este frumoasa pretutindeni
(totul e sa-i descoperi frumusetile), si: lucrurile au suflet.
L'ame des choses, ma rog ; sau, mai frumos, si romaneste:
"fiecare lucru isi are tainicul lui strop de poezie". Iar pe
deasupra celor doua delicate adevaruri isi revarsa criticul, cu
duioasa penetratiune, interpretarea lui despre sufletul
pictorului: simtea, presimtea, cu neliniste, cu frica. Ceea ce
se cheama inrudirea sufleteasca a criticului cu artistul; caci
din toate acele marafeturi asta trebuie, la urma urmei sa
inteleaga cetitorul sensibil. Vezi ce subtila nuanta in
patrunderea criticului: presimte - simte. Special de frumusete,
stau acolo repetitiile: "Era un suflet". Sau: "Il simtea".
Punct. "Il simtea cu neliniste".
Artistul are ritm interior, e sintetic, are tehnica virila, are
ceva de spus, are largimea facturii, sinceritatea culoarei, vede
mare si indraznet un ciobanas frumos si emotionant ca evlavia
unei leturghii...
Un buchet de exemple unde locul comun si fraza, asa cum le-am
deosebit mai sus, se impreuna in una si aceeasi formula. Este
cumul; adica perfectia moftului literar. A avea ritm in pictura
e deja interesant; profanului subtire i se excita formidabil
ambitia cand mai aude si de ritm interior. Sinteza si sintetic
sunt, de cateva decenii, cuvinte de o putere surprinzatoare in
limba comuna, in cea foiletonistica mai ales, unde se
intrebuinteaza atat de indiscret, incat au pierdut orice valoare
precisa. Sintetic are o dubla noblete: una veche, filozofica;
alta moderna, stiintifica. De aci, probabil, succesul atat de
frapant...
Tehnica insemneaza initiere in secretele artei; combinata cu un
calificativ sexual - virila! - da un efect de poezie foarte
confuza; cu atat mai sugestiva prin urmare. Poate interveni si
nitel farmec erotic in subconstient; la persoanele imaginative
si simtitoare.
"A avea ceva de spus" exprima, imi inchipuiesc, ca artistul si
criticul se inteleg pe ascuns intre dansii. Cei de pe dinafara
trebuie aici sa admire si sa memoreze in tacere: "are ceva de
spus, are ceva de spus"... Ce mai vreai?
"Factura larga, culoare sincera, vede mare si indraznet" sunt
simple traduceri din jargonul criticii franceze. Se pot aplica
fara grija oricui, oriunde. Sunt poetice cat trebuie, au si aer
competent, sunt sigure contra oricarui control - nu insemneaza
nimic. Acestui material cosmopolit se opune "ciobanasul
emotionant ca evlavia unei leturghii", product prin noi-insine
de critica picturala in stil poetic. Apropierea intre ciobanas
si leturghie e de o dulce si perfecta taina frazeologica.
Parc-ar fi factura lui Vlahuta. Si nu e. Cu atat mai interesanta
dovada cum circula inspiratiile cele bune.
Vreau sa stiu de ce e frumos sa zic: ma inchin unei pagini
frumoase, in loc sa zic simplu : o pagina frumoasa imi face mare
placere? De ce casca gura oamenii, si te lauda, si te memoreaza,
cand zici: ma-nchin, si celelalte?
Pentru Dumnezeu, de ce e asa de minunata pagina pe care am s-o
copiez acum? Scrie asa:
"Fireste ca e grea sarcina unui invatator. Dar ce frumoasa e, ce
nobila e! Am impresia ca sunt in atingere c-o putere misterioasa
de cate ori stau de vorba c-un invatator... Invatatorul ne va
mantui. Uita-te la el cu credinta, cu adanca si nestramutata
credinta, ca e un facator de minuni si va face minuni. Vad o
scoala de sat; pe catedra un tanar in port taranesc rasfoieste o
carte; in fata lui, cu ochii tinta la el, cuminti ca niste
ingeri, stau vreo patruzeci de copilasi... fragede suflete, cu
un mare fond de mila si de bunatate, ascuns sub un morman de
urate deprinderi... E dimineata, pale de fum de rasina plutesc
in aer - singura miscare in toata clasa. Si-n tacerea aceea,
invatatorul prinde (vai, ce neaosa frumusete in acest prinde!) a
vorbi despre animale... Cativa copii isi pleaca-n jos ochii
umeziti de lacrimi, cand aud ca randunica e o pasarica sfanta
si-i mare pacat sa-i strici cuibul, ori sa-i faci vreun rau cat
de mic. Iar cand invatatorul, miscat el insusi, incepe s-arate
ce tovaras bun si rabdator e boul pentru muncitorul pamantului,
toti ochii aceia mari, bolditi la el, se umplu de lacrimi".
Asa e, asa e, fara nici o indoiala asa e. E adevarat ca te simti
in atingere cu o putere misterioasa oricand stai de vorba cu un
invatator. Si nu se poate sa nu simti ca invatatorul e facator
de minuni. E adevarat ca scolarii, care totdeauna stau cu ochii
tinta la el, sunt cuminti ca niste ingeri, fragede suflete cu un
mare fond de mila si bunatate. Adevarat e ca acesti fragezi
ingerasi plang cum le vorbesti de boi si de randunele. Toti stim
ca asa e. De ce pagina in care ni se spune ce stim toti e
frumoasa asa ca trebuie, vorba poetului, sa ne inchinam ei?
Raspund tot cu vorba poetului: fiindca autorii cei buni sunt
"preoti pastratori sfintelor taine ale artei".
*****************************************************
Page 1 of 1