DIR Return Create A Forum - Home
---------------------------------------------------------
Forum Practic
HTML https://practic.createaforum.com
---------------------------------------------------------
*****************************************************
DIR Return to: Romana
*****************************************************
#Post#: 27--------------------------------------------------
Alexandru Lapusneanu -; caracterizare
DIR By: iulianstoian
Date: January 13, 2015, 3:27 pm
---------------------------------------------------------
[move]Daca iti place acest forum distrubuiel pe retelele de
socializare[/move]
Imaginea lui Lapusneanu, personaj creat de Negruzzi, nu se poate
suprapune datelor oferite de istorie si desigur nici nu se
recomanda din punctul de vedere al cerintelor impuse de o opera
beletristica. s2n19nf
Alexandru Lapusneanu este personajul principal al nuvelei cu
acelasi titlu prin calitati de exceptie si efecte extreme,
Negruzzi reusind sa intruchipeze un personaj unic prin
complexitatea acestuia. Este asezat in centrul nuvelei, toate
celelalte personaje, ca si actiunile prezentate, sunt orientate
spre reliefarea caracterului acestuia.
Asa cum e infatisat, trasatura sa dominata, care le subordoneaza
pe toate celelalte, este dorinta de putere, de a o cuceri si de
a o pastra cu orice pret.
Erou romantic, Lapusneanu este alcatuit din puternice trasaturi
de caracter, un personaj exceptional, ce actioneaza in
imprejurari deosebite. Autorul isi urmareste personajul, de-a
lungul celor patru capitole, din momentul intrarii in tara si
pana in clipa mortii. Tot ceea ce se intampla in aceasta nuvela
poarta pecetea duritatii lui Lapusneanu.
Astfel in capitolul I Lapusneanu este prezentat de catre autor,
in detaliul frapant, amanuntit, conducandu-ne astfel in mijlocul
starii de spirit a personajului. Negruzzi utilizeaza dialogul ca
procedeu de caracterizare astfel personajul relevandu-si
propriile sale trasaturi prin intermediul gesturilor, al
gandurilor. Se observa ca Lapusneanu vorbeste in pilde,
folosindu-se de exclamatii si intrebari retorice, intrand astfel
in categoria personajelor romantice.
Negruzzi impinge in prim plan faptele sa vorbeasca, printr-o
concizie clasica, intr-un dialog viu, de o rara autenticitate.
Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fina observatie a
gesturilor, a mimicii se dezvaluie toata miscarea psihologica a
viitorului tiran.
Cand rememoreaza intaia domnie a lui Lapusneanu, autorul
foloseste o succesiune de interogatii retorice, redand astfel
furia personajului. Boierii ii cer lui Lapusneanu sa paraseasca
tara, acesta insa este hotarat sa-si recupereze tronul. Din
reactia lui Lapusneanu se contureaza doua amanunte specifice
acestui personaj: cinismul si dorinta de razbunare.
Replicile exprima atitudini vizibile, starea sufleteasca a
eroilor in timpul vorbirii asigurand caracterul scenic.
Lapusneanu ii primeste pe cei trei boieri protocolar si
rezervat, „silindu-se a zambi” (expresia fetei). Replicile arata
siguranta se sine si atitudinea provocatoare a domnului care-i
face pe dusmanii sai sa-si dezvaluie ostilitatea si intentiile
adevarate: „Am auzit, urma Alexandru, de bantuirile tarii si am
venit s-o mantui; stiu ca tara m-asteapta cu bucurie”. Ultima
parte a replicii este scanteia care declanseaza raspunsul
invaluit in viclenie al lui Motoc si raspunsul dur, ferm,
autoritar, intr-o izbucnire de furie si ura abia stapanita a
Lapusneanului, exprimat in replici scurte, taioase, care pun in
lumina impulsivitatea, omul violent, politicianul fara scrupule,
neingaduitor in infruntarea cu boierii. Replicile au ramas
memorabile, capatand valoare de sentinta.
Negruzzi insoteste replicile cu observatii asupra fizionomiei
personajului, care reflecta trairile interioare ale eroului:
„raspunse Lapusneanul, a caruia ochi scanteiara ca un fulger”.
Interogatiile si exclamatiile personajului, retezarea taioasa a
vorbelor interlocutorului sau, succesiunea rapida, dintr-o
rasuflare, a raspunsurilor Lapusneanului exprima ritmul starii
sufletesti a personajului, vorbirea lui devenind dramatica,
traita la cote inalte ale simtirii omenesti. Cu o intuitie
psihologica remarcabila, Negruzzi isi lasa personajul sa se
dezlantuie intr-o furie si o manie galgaitoare, subliniind
paroxismul trairii prin amanunte fizionomice: „Radea, muschii i
se suceau in rasul acesta, si ochii lui hojma clipeau”.
Cand Motoc, plin de umilinta, ii cere lui Lapusneanu sa-l ia de
partea sa, Lapusneanu da dovada de inteligenta, capacitate de
analiza si patrundere psihologica. Cu ajutorul unui proverb
Lapusneanu il caracterizeaza pe Motoc: „lupu paru-si schimba, da
naravul ba”.
Printr-o singura linie, Lapusneanu surprinde liniile
caracteristice boierilor: Veverita, dusman vechi, dar cinstit,
Spancioc este tanar cu multa dragoste de tara, Stroici e naiv,
de aceea nu cunoaste minciunile, iar Motoc e „invechit in zile
rele” si „ciocoi fatarnic”.
Dorinta de putere n-ar valora nimic daca n-ar fi sustinuta de o
serie de alte calitati care sa-i dea posibilitatea de
manifestare si dintre acestea, cea mai importanta este
abilitatea in ceea ce priveste relatiile umane. Abilitatea de a
face promisiuni linistitoare pentru ceilalti si care, personal,
nu-l angajeaza cu nimic. Tot de aceasta tine si capacitatea de
a-si stapani impulsurile violente, atunci cand are ceva de
castigat de pe urma acestui lucru.
Este expert in manipulare si declara cu cinism acest lucru
atunci cand, la inceput, hotaraste sa-i crute, deocamdata, pe
boieri, si pe Motoc in special: „te voi cruta, caci imi esti
trebuitor, ca sa ma mai usurezi de blastemurile norodului”.
Lapusneanu a venit in tara cu anumite intentii care sunt pline
de patima razbunarii, acest lucru punand in evidenta un personaj
diabolic. Lapusneanu se contureaza ca un adevarat personaj
tragic. El indeplineste toate caracteristicile personajului
tragic din teatrul vechii Grecii.
Alexandru Lapusneanu in prima sa domnie, a vrut sa multumeasca
tot poporul. Faptul ca acest lucru nu i-a reusit atrage dupa
sine vina personajului. Grecii numesc acest moment, moment numit
hybris.
Prin urmare Lapusneanu a fost alungat de la tron, fapt care a
dat nastere poftei de razbunare. Se marcheaza prin acest lucru
un alt moment al personajului tragic, moment pe care vechii
greci il numesc pathos.
Procedeele de caracterizare cu care opereaza autorul in acest
prim capitol sunt procedeele de caracterizare directa (prin
cuvintele autorului); autorul retine cateva detalii de
comportament sau de expresie care au insa o greutate
extraordinara in definirea trairilor personajului: „muschii i se
suceau intr-un ras nervos. O astfel de tehnica de portretizare
este experimentata de realisti in tehnica detaliului
semnificativ sau frapant, precum si procedeul de caracterizare
indirecta (prin dialog). Dialogul este de esenta dramatica, este
lasat sa curga liber, autorul nu intervine nici cu scurte
interventii scenice astfel incat capitolul are un aspect
dramatic, iar personajul are consistenta tensionata si complexa
a unui personaj viu. Lapusneanu este tipul domnitorului tiran si
crud, cu vointa puternica, ambitie si fermitate in organizarea
razbunarii impotriva boierilor tradatori, aceasta fiind unica
ratiune pentru care s-a urcat pentru a doua oara pe tronul
Moldovei: „Daca voi nu ma vreti, eu va vreu”.
Daca in primul capitol portretul lui Lapusneanu este scos in
evidenta prin intermediul antitezei dintre boieri si Lapusneanu
in al doilea capitol, caracterizarea lui Lapusneanu reiese din
antiteza conflictuala dintre domnita Ruxanda si el. domnita
Ruxanda e plina de intelepciune, gingasie pe cand Lapusneanu e
crud, nemilos si fatarnic. Este de observat in acest capitol
momentul in care Lapusneanu infuriat de cerinta domnitei, si
anume de a inceta omorurile, pune mana pe jungher. Este o
reactie necontrolata a lui, nepotrivita pentru un domnitor. Prin
aceasta actiune, Lapusneanu dovedeste a fin un om cu o fire
colerica, impulsie, obisnuit sa judece si sa faca dreptate
singur, dupa propriile reguli.
Auzind cererea domnitei, Lapusneanu o mustra „pentru vorbele
nebune”, dar promite in final ca va inceta cu omorurile, insa nu
inainte de a-i da leac de frica. Lapusneanu in momentul de fata,
disimuleaza, dorind sa fie calm si se poarta autoritar fata de
sotia sa, dar si cinic pentru ca in sine leacul promis o va
ingrozi. Este o reactie de-a dreptul maladiva a personajului
dand inca o data dovada de cruzime, spirit diabolic si spirit de
razbunare. Lapusneanu ajunge acum sa indeplineasca cu adevarat
rolul de personaj exceptional in situatii exceptionale, specific
personajelor romantice.
Procedeele pe care autorul le foloseste in capitolul doi sunt:
caracterizare directa si caracterizare indirecta.
In capitolul trei il surprinde pe Lapusneanu intrand in biserica
prilej pentru autor sa realizeze descrierea costumului eroului.
Autorul reuseste totodata sa creeze si atmosfera de epoca
(moment in care de altfel se dovedeste ca Negruzzi este si un
adevarat creator al realismului).
Lapusneanu, ca un mare actor, isi va regiza cu deosebita
rigurozitate, urmarind efectele, miscarile, ca pe o scena, intru
totul viabila. Eroul disimuleaza din momentul in care intra in
biserica, isi atribuie un rol prin care vrea sa para un umil
pacatos dornic sa se spovedeasca si sa se indrepte spre calea
cea dreapta. Ipocrizia si fatarnicia personajului este
nelimitata. El vrea sa para ca se caieste pentru greselile sale
astfel tinand un discurs in care se foloseste de pilde biblice.
Lapusneanu vrea sa para convingator, faptul ca se foloseste de
pildele biblice este doar pentru a crea in sufletul boierilor un
adevarat efect persuasiv (de convingere, de lamurire). Discursul
lui Lapusneanu pune in evidenta un personaj cu o inteligenta
stralucita. Acesta stie sa utilizeze cuvintele de o asa maniera
incat sa-si convinga auditoriul fara insa a parea suspect
printr-o excesiva umilinta. Le atrage atentia boierilor ca au
gresit cu totii. Autorul foloseste si elemente anticipative
pentru a fixa trasaturile personajului si intentiile acestuia;
astfel intelegem ca personajul nostru are intentii malefice,
caci moastele Sf. Ioan cel Nou au tresarit la atingerea lui
Lapusneanu. El isi incheie cuvantarea invocandu-l pe Isus sa le
ierte greselile si cheama boierii la un ospat. Lapusneanu
castiga increderea boierilor, care vin la ospat, cu exceptia lui
Spancioc si Stroici.
Elocinta sa tine de abilitate, placerea vorbelor memorabile, a
constructiei discursului, insa s-ar putea sustine ca e mai
curand vorba de histrionism, de atentie la efectul produs asupra
spectatorului, decat de eficienta sa ca persuasiune asupra
interlocutorului.
Din felul in care este organizat ospatul se poate observa ca
planul domnitorului e bine gandit. La un semn al lui Lapusneanu
se declanseaza macelul. Sadismul personajului precum si
decaderea psihologica sunt de-a dreptul infioratoare: cu cinism
priveste dintr-un colt macelul, dandu-i o satisfactie totala
privelistea sangeroasa. Dupa care, satisfacut, il da pe Motoc
multimii.
De caracterul histrionic se leaga probabil si cruzimea sa.
Violenta, tratarea fara menajamente a dusmanului, era o
trasatura obisnuita in lumea respectiva, insa, in cazul lui
Lapusneanu, ea frizeaza patologicul. Pentru faptul ca el nu se
multumeste cu faptul de a-si invinge dusmanul, ci e hotarat sa-l
nimiceasca total. Teroarea devine un spectacol gratuit, dincolo
de posibila ei justificare ca instrument de guvernare -;
lichidarea in masa a boierilor si construirea unei piramide din
capetele lor.
In momentul in care Lapusneanu construieste piramida de capete
pathos-ul devine deja patologic. Pentru caracterul personajului
autorul foloseste dialogul, dar si naratiunea. Ca si in primul
capitol dialogul da personajului o consistenta sporita (pare o
fiinta vie). Antiteza dintre Lapusneanu si Motoc, ca si aceea
dintre Lapusneanu si Doamna Ruxanda defineste personajul prin
crearea elementului de contrast.
Bun cunoscator al psihologiei umane, se dovedeste atat in
atitudinea lui fata de Motoc cat si atunci cand profita de
multimea adunata la portile curtii domnesti, stiind astfel sa
scape de unul dintre cei mai amenintatori dusmani ai sai,
argumentand „Prosti, dar multi a…i sa omor o multime de oameni
pentru un om, nu ar fi pacat?”.
Capacitatea de manipulare este dusa la desavarsire, atunci cand,
in fata multimii razvratite, el ia hotararea (comunicata de
asemenea cu cinism -; „Du-te de mori pentru binele mosiei
dumnitale, cum ziceai insuti”) de a-l sacrifica pe Motoc,
scapand in acest fel de un dusman periculos (si, formal,
respectandu-si promisiunea) si deturnand un pericol iminent, o
multime care, scapata de sub control, ar fi putut deveni
imprevizibila.
Detine arta disimularii, scena din biserica fiind foarte
semnificativa in acest sens: imbracat „cu mare pompa domneasca”
se inchina pe la icoane; saruta moasele sfantului, il ia martor
pe Dumnezeu pentru cainta de a fi comis crime, citeaza din
Biblie, in timp ce pregateste cel mai sadic omor din toate cate
comisese -; piramida de capete taiate ale celor 47 de boieri
ucisi la ospatul domnesc, la care fusesera invitati.
Este inteligent, perfid, reusind sa pacaleasca pe boieri, sa
manevreze pe oricine si sa-si ascunda adevaratele planuri de
razbunare, pe care le aplica cu o satisfactie deosebita.
In ultimul capitol personajul este surprins bolnav, pe patul de
moarte. Delirand, cere iertare de la Dumnezeu si doreste sa fie
calugarit. Un personaj obsedat in asa masura de puterea
temporala, de aici si acum, e limpede ca nu poate fi prea
preocupat de viata de apoi. Doar in pragul mortii sale
hotaraste, ca un fel de troc, ca in cazul ca va scapa, sa abdice
si sa se calugareasca, pentru ca, de indata ce aceasta
amenintare asi pierde caracterul iminent, sa dispara si cainta
si sa isi retracteze promisiunea, redevenind, potential,
violent. Intr-un moment de luciditate este prins de o furie
nebuna si ameninta cu moartea fiului sau. Degradarea psihologica
a personajului atinge un punct maxim in acest moment, personajul
este de-a dreptul dezumanizat.
Doamna Ruxanda indemnata de Spancioc si Stroici (care s-au
reintors intre timp in tara) precum si de mitropolitul Teofan,
il otraveste pe Lapusneanu.
Personajul moare in chinuri groaznice. Moartea personajului
marcheaza un alt moment din tragedia greaca antica si anume
thanathosul. Suferinta fizica a personajului este dublata si de
suferinta sufleteasca, Lapusneanu este sensibilizat, nu doreste
sa auda nimic din ce-a facut. Este clipa adevarului, o clipa de
iad. Moartea personajului produce o stare de purificare pe care
o exprima catharsi-ul in tragedia greaca.
Nu i se poate nega un anumit curaj, o anumita demnitate in fata
mortii, atunci cand, realizand ca nu mai are nici o scapare, ca
a fost otravit si ca e la cheremul dusmanilor sai, Stroici si
Spancioc, cere sa i se dea lovitura de gratie, favoare ce i se
refuza, fiind lasat sa moara in chinuri.
Cruzimea este trasatura dominanta a personajului, motivata de
multe fapte cumplite: leacul de frica, linsarea lui Motoc,
amenintarea cu moartea propriei familii, schingiuirea si
omorarea cu sange rece, ba chiar cu satisfactie a boierilor etc.
Moartea lui Lapusneanu este o plata binemeritata pentru cruzimea
sa.
Costache Negruzzi a fost inspirat in momentul scrierii de
operele vechilor cronicari moldoveni. Dialogul ca procedeu al
caracterizarii indirecte aduce in fata cititorului un personaj
malefic sau, la final, un personaj disperat, incapabil sa-si
accepte judecata dreapta, si dornic de un final cat mai rapid,
fara chinuri.
Scriitori si critici literari au apreciat in diferite epoci si
moduri aspectul psihologic al lui Alexandru Lapusneanu. Vasile
Alecsandri a vorbit despre „tragedia crunta a lui Lapusneanul”,
iar Ovidiu Densusianu despre „cruzimea, razbunarea, viclenia
lui”. Liviu Leonte constata la erou „o inclinatie diabolica,
sadica, spre teroare, o dorinta bolnavicioasa de a vedea curgand
sange”. Mai analitic, Nicolae Iorga vede aici „sufletul unui
bolnav ce-si afla alinarea unei suferinte tainice numai la
vederea si auzul suferintei altora”.
*****************************************************
Page 1 of 1