DIR Return Create A Forum - Home
---------------------------------------------------------
Forum Practic
HTML https://practic.createaforum.com
---------------------------------------------------------
*****************************************************
DIR Return to: Romana
*****************************************************
#Post#: 22--------------------------------------------------
Romanul modern (subiectiv) Ultima noapte de dragoste, intaia
noapte de razboi -;
DIR By: iulianstoian
Date: January 13, 2015, 3:16 pm
---------------------------------------------------------
Camil Petrescu, scriitor interbelic, si-a lasat amprenta asupra
literaturii romane prin romane precum: „Ultima noapte de
dragoste, intaia noapte de razboi” (1930) si „Patul lui Procust”
(1933), iar in dramaturgie, prin „Jocul ielelor” (1916-1919),
„Act venetian” si „Suflete tari”. o9v4vv
In timpul primului razboi mondial isi intrerupe studiile si se
inroleaza in armata, unde participa la cateva campanii militare,
toata experienta acumulata in acest razboi, constituind o buna
parte a materiei romanului „Ultima noapte de dragoste, intaia
noapte de razboi”.
Tema romanului surprinde drama intelectualului insetat de
absolutul sentimentului de iubire, dominat de atitudinea care se
salveaza prin constientizarea unei drame mai puternice, aceea a
omenirii care traieste tragismul unui razboi, in care pericolul
mortii este unul iminent.
Romanul este structurat in doua parti cu titluri semnificative,
ce surprind doua ipostaze existentiale: „Ultima noapte de
dragoste”, care exprima aspiratia catre sentimentul de iubire
absoluta, si „Intaia noapte de razboi”, care ilustreaza imaginea
razboiului tragic. Prima parte este fictiune, in schimb cea de-a
doua porneste de la o experienta traita, romanul fiind alcatuit
pe baza unui jurnal, tinut din timpul in care scriitorul a
participat la primul razboi mondial.
In volumul „Teze si antiteze”, in articolul intitulat „Noua
structura si opera lui Marcel Proust”, Camil Petrescu isi
exprima parerea in legatura cu creatia literara, dorind sa aduca
ceva nou in literatura romana, ceva care sa ii confere un statul
de autenticitate, de originalitate, preluand de la Marcel Proust
mai multe elemente.
Parerea autorului este ca „un scriitor e un om care exprima in
scris cu o liniara sinceritate ceea ce a simtit, ceea ce a
gandit, ceea ce i s-a intamplat in viata, lui si celor pe care
i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neinsufletite. Fara
ortografie, fara compozitie si chiar fara caligrafie.”
Ceea ce aduce nou Camil Petrescu in literatura romana este
conceptul de autenticitate, aceasta fiind esenta noului in
creatia literara, a carui aspiratie catre autenticitate confera
originalitate poeziei, vitalitate teatrului, si „momente
autentice de simtire” in roman. Autenticitatea este asociata cu
ilustrarea realitatii prin propria constiinta, scriitorul insusi
marturisind: „Singura realitate pe care o pot povesti este
realitatea constiintei mele, continutul meu psihologic”.
Un alt concept promovat de catre Camil Petrescu este
substantialismul, conform caruia literatura trebuie sa reflecte
esenta concreta a vietii: iubirea, gelozia, mandria ranita,
orgoliul umilit, cunoasterea, dreptatea, adevarul, demnitatea,
acele categorii morale absolute.
In conceptia lui Camil Petrescu, noul roman trebuie scris prin
armonizarea desavarsita a literaturii cu filosofia si psihologia
epocii, intrucat actul de creatie este un act de cunoastere, de
descoperire si nu de inventie: „nu putem cunoaste nimic absolut,
decat rasfrangandu-ne in noi insine.” Personajele lui Camil
Petrescu au ca trasatura dominanta luciditatea, acestea fiind in
special intelectuali analitici si autointrospectivi,
hipersensibili, intransigenti si inflexibili moral. Luciditatea
„nu omoara voluptatea reala, ci o sporeste”, „cata luciditatea
atata constiinta si deci atata drama”.
Naratiunea se face la persoana I, scriitorul folosind timpul
subiectiv care aduce in prezent ganduri, indoieli, fapte
trecute; totul este, deci, subordonat memoriei involuntare,
romanul insemnand, asadar, experienta interioara: „sa nu descriu
decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simtirile
mele, ceea ce gandesc eu, ... din mine insumi nu pot iesi a…i,
eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai”.
Pluriperspectivismul, un alt element care sta la baza conceptiei
lui Camil Petrescu despre roman, reiese din multitudinea
punctelor de vedere in jurul aceluiasi obiect, concept, norme
morale. Scriitorul se declara impotriva scrisului frumos de unde
reiese anticalofilismul, preferand si sustinand formula literara
a jurnalului, a confesiunii, ce se noteaza precis, exact, „ca
intr-un proces verbal”.
Romanul este scris la persoana I, constituindu-se intr-un
monolog liric deoarece eroul se destainuie, se analizeaza cu
luciditate, zbuciumandu-se intre incertitudine si certitudine,
atat in plan erotic, cat si in planul tragediei razboiului, cand
oamenii se afla la granita dintre viata si moarte.
Alcatuit pe baza unui jurnal de campanie, romanul este unul in
care timpul obiectiv evolueaza paralel cu timpul subiectiv. In
plan subiectiv, memoria involuntara aduce in cautare certitudini
privind sentimentul de iubire, care isi pierde din intensitate
in fata unei drame complexe, aceea a razboiului.
Ideea literara este adoptata de Camil Petrescu de la scriitorul
francez Marcel Proust, iar intre personajele lui Camil Petrescu
si cele ale lui Stendhal se poate constate o apropiere, din
punctul de vedere al inzestrarii acestora cu energie, forta
interioara si loialitate: „A trai, in sensul de a simti ca
traiesti, inseamna a incerca senzatii puternice”.
Romanul incepe cu prezentarea personajului principal, Stefan
Gheorghidiu, proaspat locotenent, in vara anului 1916,
contribuind la amenajarea fortificatiilor de pe Valea Prahovei
si din apropierea Dambovicioarei. In acest prim capitol,
intitulat „La Piatra Craiului, in munte”, personajul narator se
refera cu ironie la incompetenta sistemului de aparare militara
a tarii, in preajma implicarii Romaniei in primul razboi
mondial. Apoi, la popota, incepe o discutie aprinsa in legatura
cu un articol din presa, privind anchetarea de catre tribunal a
unui barbat care isi ucisese sotia surprinsa in fragrant delict
de adulter. Autorul stapaneste arata portretistica, pentru ca
fiecare opinie in ce priveste acest caz este corelata cu
trasaturile fizice si morale ale sustinatorului parerii
respective. Ca modalitate estetica moderna a prozei romanesti,
aceasta discutie in contradictoriu ilustreaza
pluriperspectivismul. Desi aceste opiniii erau sustinute cu
argumente rationale, interventia lui Stefan Gheorghidiu este una
exploziva si surprinzatoare pentru ceilalti, confirmandu-se
astfel principiul estetic conform caruia poti vorbi sincer numai
despre tine, despre trairile si receptarile proprii. Gheorghidiu
isi dezvaluie propriile trairi si conceptii despre iubire, care
este „mai curand un proces de autosugestie”, sfarsind prin: „Cei
care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra
celuilalt.”
Aceste discutii despre iubire minimalizeaza intensitatea si
superioritatea sentimentului in conceptia eroului si ii
declanseaza acestuia prima experienta a cunoasterii, iubirea,
simtita cu intensitate si dominata de incertitudini, in numele
careia incearca din rasputeri sa obtina o permisia ca sa plece
la Campulung pentru a se intalni cu sotia. Fiindu-i refuzata
cererea, acesta se hotaraste brusc: „Daca maine seara nu-mi dau
drumul pentru doua zile, dezertez”.
Prin memorie involuntara, declansata de discutia de la popota,
Gheorghidiu nareaza retrospectiv faptele in jurnal, aducand in
prezent (in timp subiectiv) experienta sa erotica: „Eram insurat
de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam
ca ma insala.” Iubirea lor se naste si din orgoliul lui
Gheorghidiu, intrucat Ela, sotia sa, era o fata foarte frumoasa,
studenta la litere, si toata lumea il admira pentru ca era iubit
de aceasta fata, el simtindu-se astfel magulit: „cred ca si
acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”
La inceput casatoria merge bine, desi duceau o existenta
modesta, iubirea era ceea ce conta. La moartea unchiului lui
Stefan, Tache, el primeste o insemnata mostenire de la acesta.
Viata cuplului se schimba, iar pentru Ela viata mondena capata o
mare importanta. Incep astfel sa apara primele probleme in
casnicie, Stefan Gheorghidiu suferind o criza de gelozie la
plecarea la Odobesti, cand acestuia i se pare ca Ela cocheteaza
cu domnul G, un barbat monden. Din acest momet in sufletul si
mintea eroului se duce o lupta intre certitudini si
incertitudini. Totul culmina cu lipsa Elei de acasa pentru o
noapte, noapte in care Gheorghidiu ar fi trebui sa fie plecat,
dar se intoarce mai devreme si pentru ca nu o gaseste acasa iii
cere divortul, cand aceasta apare, insa fara a-i cere nici o
explicatie, confirmandu-si astfel banuielile in legatura cu
infidelitatea Elei.
Desi divorteaza de ea, Stefan nu inceteaza sa o iubeasca, cauta
orice prilej pentru a fi in preajma ei si pana la urma teoria
lui cu privire la infidelitatea sotiei sale nu se mai bazeaza pe
fapte concrete, Gheorghidiu cautand sa se impace cu ea, astfel
ca aranjeaza ca ea sa petreaca vara la Campulung, el fiind
aproape, concentrat in armata la Dambovicioara. Aici primeste un
bilet de la ea, prin care il cheama la Campulung, el primeste cu
greu invoire, ajunge la Campulung pentru a-si vedea fosta sotie.
Astfel se incheie cartea intai, cu capitolul intitulat „Ultima
noapte de dragoste”.
La inceputul intalnirii dintre cei doi totul merge bine, pana
cand acesta il vede in oras pe domnul G si din nou i se
certifica banuiala conform careia cei doi erau amanti si se
hotaraste sa-i omoare pe amandoi, doar ca nu-si pune planul in
aplicare pentru ca este chemat de urgenta in armata. Pleaca cu
locotenent-colonelul, care ii relateaza acestuia diferite
intamplari despre Grigoriade, pe care il prezinta drept un
„dandy cu reputatie usuratica”.
A doua zi Romania intra in primul razboi mondial, alaturi de
fortele aliate si Gheorghidiu este numit „varful avangardei” ce
urma sa intre in lupta.
„Cartea a doua„ a romanului incepe cu capitolul „Intaia noapte
de razboi”, care ilustreaza o imagine de groaza a militarilor,
care erau total dezorganizati pentru ca nimeni, de fapt, nu
credea ca Romania va mai intra in razboiul care incepuse cu doi
ani in urma. Pentru o clipa, Gheorghidiu intentioneaza sa fuga
la Campulung sa-i ceara explicatii Elei, dar constientizeaza
faptul ca poate muri in noaptea aceea pe front, asa ca „ce
importanta mai au pentru mine lamuririle ei?”.
Adevarate deprindere din drama torturanta a incertitudinii se
face prin trairea unei experiente cruciale, mult mai dramatice,
aceea a razboiului la care Gheorghidiu participa efectiv,
luptand pentru eliberarea Ardealului de sub ocupatia trupelor
austro-ungare. Gheorghidiu descopera o realitate dramatica, nu
atacuri vitejesti, nu strigate neinfricate de eroism, ci ordine
date anapoda de catre conducatorii militari, marsuri
istovitoare, foamete si, mai ales, iminenta permanenta a mortii,
cu care oamenii se afla fata in fata in fiecare clipa.
Notatiile din jurnalul de campanie reflecta acum o experienta
trita direct, in timpul obiectiv al petrecerii faptelor.
Camil Petrescu creeaza pagini antologice prin imaginile de
apocalips, ca acelea din capitolul „Ne-a acoperit pamantul lui
Dumnezeu”. Serviciul de recunoastere este mediocru, iar
incapacitatea conducerii militare „ignoreaza un principiu
esential al razboiului: niciodata nu trebuie sa desfasori in
campul tactic mai multe trupe decat inamicul”. Exploziile se
succed organizat, romanii fug la intamplare, nu exista nicaieri
o cale de scapare de sub ploaia de gloante, care cade cu
inversunare peste ei. Un soldat, spune intr-una, „silabisind
taraganat, ca un blestem, de la inceput « Ne-a acoperit pamantul
lui Dumnezeu ...»”.
In conditiile frontului, timpul exterior (obiectiv) si cel
interior (subiectiv) coincid, razboiul ocupa definitiv planul
constiintei eroului, care se simte acum detasat parca de sine si
de tot ce a fost intre el si Ela: „Acum totul e parca din alt
taram, iar intre noi abia daca firul de ata al gandului
intamplator”.
Ranit si spitalizat, Gheorghidiu, se intoarce la Bucuresti, unde
este primit de Ela cu „o serie de demonstratii, care altadata
m-ar fi innebunit de emotie si de placere”, aratandu-se excesiv
de grijulie. In corespondenta Stefan gaseste o scrisoare anonima
care-l avertizeaza ca nevasta lui il insala cu Grigoriade, doar
ca acum totul ii este indiferent, nu-i pasa daca Ela are sau nu
o relatie cu acesta. Isi da seama, cu luciditate, ca oricand ar
fi putut „gasi alta la fel”. El ii daruieste Elei casele de la
Constanta, bani, „absolut tot ce e in casa, de la obiecte de
pret la carti... de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot
trecutul”.
Stefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului,
reprezentand ripul intelectualului lucid, analitic, cu o
constiinta unica, insetat de absolut, de adevar, de certitudini.
Prima experienta de cunoastere, iubirea, e traita sub semnul
incertitudinii. El sesizeaza la un moment dat schimbare in
comportament a Elei si fiind o fire reflexiva si pasionala, el
diseca si analizeaza cu luciditate acest nou comportament al
Elei, cantarind fiecare vorba, fiecare gest. Gheorghidiu sufera
nu numai din orgoliu, deziluzie si neputinta, dar si ca se
sileste sa-si ascunde chinurile, se dedlubeaza: „MA chinuiam
launtric ca sa pot sa par vesel...Si eu ma simteam imbecil si
ridicol, fara simtul realitatii si naiv ca un predestinat
«coarnelor»”
Ca toate personajele camilpetresciene, Stefan Gheorghidiu este
intelectualul inadaptat superior, care nu se potriveste cu
societatea mediocra, necinstita in care incearca sa se implice,
fara sa reuseasca. Gheorghidiu are o fire onesta, inflexibila,
este hipersensibil, fiind impresionat doar de bine, frumos si
adevar.
El traieste drama singuratatii, intelectualului lucid, analitic
si reflexiv, care devine constient ca „o iubire mare e mai
curand un proces de autosugestie”. El traieste, asadar, in lumea
ideilor pure, caci vede idei.
Elemente ale artei narative sunt echilibrul si simetria
compozitiei, romanul estre structurat in doua „carti”, „cartea
intaia” si „cartea a doua”, prima carte fiind alcatuita din 6
capitole, iar a doua din 7.
Un alt element de arta narativa este naratiunea la persoana I,
scriitorul considerand scrisul ca pe un act de eliberare
existentiala, prin care spiritul se descopera si se
marturiseste: „Un roman de adancire a sentimentelor metafizice
se lucreaza cu atentia si rabdarea unui * de pret”.
Maniera proustiana a fluxului memoriei, constiinta, este
reflectata prin selectionarea acele fapte care vor aduce la
optiunea finala, astfel ca din intreaga poveste de dragoste au
fost selectionate mostenirea primita de Gheorghidiu, criza de
gelozie de la plecarea la Odobesti, cochetariile Elei cu domnul
G, lipsa Elei pentru o noapte de acasa, biletelul gasit abia
peste cateva luni, intalnirile de dupa divort si alte evenimente
semnificative.
Monologul interior, ca mod de exprimare a trairilor launtrice,
de reflectare asupra existentei lui individuale (afectul si
intelectul sunt intr-o lupta permanenta) este un alt element
specific prozei de analiza psihologica.
Claritatea limbajului analitic, faptul ca limbajul este
remarcabil prin imaginile intelectuale, aprofundarea nuantelor
sufletesti sunt caracteristice jurnalului si se regasesc foarte
bine in textul romanului. Un alt aspect este faptul ca figurile
de stil de rezuma la comparatii si epitete, dar „fara
ortografie, fara compozitie, fara stil si chiar fara
caligrafie”.
Stilul lui Camil Petrescu se caracterizeaza prin claritate,
sobrietate, fraza scurta si nervoasa, este analitic si
intelectualizat, ilustrand foarte bine conceptia teoretica
despre roman a autorului.
*****************************************************
Page 1 of 1