DIR Return Create A Forum - Home
---------------------------------------------------------
Forum Practic
HTML https://practic.createaforum.com
---------------------------------------------------------
*****************************************************
DIR Return to: Istorie
*****************************************************
#Post#: 169--------------------------------------------------
ABORDAREA PROBLEMEI DREPTURILOR MINORITATILOR NATIONALE PRIN
PRISMA DREPTULUI IN
DIR By: iulianstoian
Date: January 14, 2015, 7:23 am
---------------------------------------------------------
Autodeterminarea
Atit liderii gagauzi cit si cei transnistreni au invocat dreptul
popoarelor gagauz si respectiv “transnistrean” la
autodeterminare atunci cind au declarat independenta regiunilor
respective in 1990. Ulterior in legea privind statutul
Gagauz-Yeri a fost legiferat principiul dreptului la
autodeterminare a unitatii respective in cazul schimbarii
statutului Republicii Moldova. Se presupune a proceda la fel si
in cazul solutionarii conflictului transnistrean. Din acest
punct de vedere merita ca modalitatea aplicarii principiul
autodeterminarii sa fie examinata foarte atent.
In opinia publica a prins radacini perceptia ca autodeterminarea
are legatura cu independenta. Se crede ca in Carta Natiunilor
Unite autodeterminarea este tratata drept un pas decisiv spre
independenta. Dar, de fapt, aceasta nu corespunde adevarului. In
primul rind, cind a fost adoptata Carta Natiunilor Unite,
existau cincizeci si unu de membri, toti independenti. In al
doilea rind, motivul pentru abordarea drepturilor popoarelor
care inca nu erau independente era legat de recunoasterea
faptului ca puterile coloniale aveau indatoriri fata de
popoarele guvernate. De aceea,
fostelor colonii era considerata una foarte delicata.
Presupunerea frecventa dupa care Carta Natiunilor Unite
mentioneaza autodeterminarea in sensul curent al termenului este
considerata drept o tentativa de rescriere retrospectiva a
istoriei. In continuare vov examina diferite etape ale
procesului de autodeterminare. r9l15ly
Prima faza: autodeterminarea si independenta de sub dominatia
coloniala
Principalul scop al Natiunilor Unite a fost „de a dezvolta
relatiile de prietenie intre natiuni, bazate pe respectarea
principiului drepturilor egale si al autodeterminarii
popoarelor". Si alte documente asupra cooperarii economice si
sociale Natiunile Unite se angajau sa asigure respectarea
universala a drepturilor omului cu scopul de a crea conditiile
necesare relatiilor pasnice si prietenesti dintre natiuni
„bazate pe egalitatea in drepturi si autodeterminare". Este
important contextul in care sunt plasate aceste articole. Atit
in articolul 1 (2) cit si in in alte articole, este vorba despre
dreptului popoarelor unui stat de a fi aparat de amestecul altui
stat sau guvern. Conceptul de autodeterminare nu se referea
atunci la dreptul la independenta al popoarelor dependente.
Autodeterminarea avea initial un inteles relativ limitat si se
referea doar la state. Incepind din anii '50 ea a ajuns o
problema morala odata cu cresterea numarului de membri
afro-asiatici in deceniul sase. Autodeterminarea a devenit din
ce in ce mai des invocata ca un drept al popoarelor dependente.
La inceput, multe din puterile coloniale s-au impotrivit ideii
ca ar exista un drept legal la autodeterminare.
Este evident ca evolutia conceptului de autodeterminare este
legata istoric de decolonizare, de acordul din ce in ce mai
general asupra obligativitatii asigurarii independentei
popoarelor dependente, daca au optat astfel. Desi
autodeterminarea a inceput sa fie acceptata ca un drept legal in
contextul decolonizarii, ea nu a fost niciodata restrinsa la
optiunea pentru independenta. Optiunea poporului dintr-un
teritoriu de a se uni cu un alt stat, sau de a ramine in relatii
constitutionale cu vechea putere coloniala, erau egal
acceptabile. De obicei optiunea a fost in favoarea
independentei. Foarte des Natiunile Unite au jucat un rol activ
in exercitarea acestei optiuni, prin faptul ca au organizat ele
insele un referendum sau un plebiscit, sau prin monitorizarea
exercitarii lor.
Cea de a doua faza: autodeterminarea dincolo de colonialism si
drepturile omului
Urmatoarea faza in evolutia juridica a fost stabilirea unei
legaturi intre autodeterminare ca o obligatie legala in procesul
decolonizarii si autodeterminare ca drept al omului. Doua
rezolutii ale Adunarii Generale, adoptate la un interval de
douazeci si patru de ore una de cealalta, vorbesc despre
drepturile popoarelor la autodeterminare: Rezolutia 1514 (XV) a
Adunarii Generale si Rezolutia 1541 (XV) a Adunarii Generale.
Rezolutia 1541 (XV) a clarificat faptul ca aceasta exercitare a
autodeterminarii poate avea ca rezultat solutii diferite, si
stipula ca procesul cerea garantii ca optiunea va fi facuta in
mod liber, voluntar si in cunostinta de cauza. Dar, la sase ani
de la adoptarea acestor rezolutii cheie asupra decolonizarii,
dreptul popoarelor la autodeterminare a ajuns sa fie vazut ca un
precept de sine statator, depasind limitele practicilor
normative din domeniul decolonizarii.
In 1966, au fost terminate zece texte ale Pactului asupra
Drepturilor Civile si
Politice si ale Pactului asupra Drepturilor Economice, Sociale
si Culturale. Articolul
1, comun, prevedea: „Toate popoarele au dreptul la
autodeterminare. In virtutea acestui drept ele isi determina
liber statutul lor politic si isi urmeaza propria dezvoltare
economica, sociala si culturala".
Incepind din acest moment se observa referiri repetate la
autodeterminare in termeni de drepturi ale omului. Actul Final
de la Helsinki se construieste pe vechiul limbaj al Cartei ONU,
facind insa in acelasi timp clar faptul ca autodeterminarea este
un drept al popoarelor. El vorbeste despre „principiul
drepturilor egale si al autodeterminarii popoarelor" in virtutea
caruia „toate popoarele au intotdeauna dreptul de a-si decide,
in deplina libertate, cind si cum doresc, statutul politic
intern si extern, fara amestec din afara, si de a-si urma, in
conformitate cu vointa lor, propria dezvoltare politica,
economica, sociala si culturala"7. Desi autodeterminarea a
evoluat de la inceputurile sale modeste din Carta Natiunilor
Unite de la o indreptatire legala la decolonizare la un drept
uman de sine statator, ramin totusi foarte multe intrebari care
trebuie sa isi gaseasca raspuns.
Evolutia principiului autodeterminarii a facut sa se accepte ca
dreptul la autodeterminare era aplicabil nu numai popoarelor
aflate sub dominatie coloniala, ci tuturor popoarelor supuse
unei dominatii straine. Acest lucru a fost exprimat
Declaratia Natiunilor Unite asupra Relatiilor de Prietenie din
1970, care a fost deseori invocata in legatura cu acest subiect,
desi Declaratia este mai curind o rezolutie a Adunarii Generale
decit un instrument cu caracter obligatoriu si, desi cele doua
Pacte nu mentioneaza aceasta circumstanta, Declaratia vorbeste
despre autodeterminare ca fiind o posibilitate in situatiile de
colonialism si pentru „popoarele supuse subjugarii, dominatiei
sau exploatarii straine". Cei care au sustinut aceasta clauza au
avut in mod clar in minte doua circumstante diferite. Prima
dintre acestea privea Africa de Sud, un stat independent, dar
considerat de multi ca fiind supus „dominatiei straine", si
avind sprijin extern pentru dominatia minoritatii. A doua a fost
o chestiune de o natura foarte diferita:
ocupate dupa terminarea sau suspendarea operatiunilor militare.
Se simtea nevoia ca pozitia popoarelor din aceste teritorii sa
fie aparata nu numai prin dreptul umanitar, ci si prin
insistarea asupra dreptului lor la autodeterminare. In orice
caz, au existat multe rezolutii ale Natiunilor Unite referitoare
la dreptul la autodeterminare in circumstantele ocupatiei
straine.
Pentru o perioada de timp considerabila a existat o rezistenta
serioasa la sugestia ca autodeterminarea ar putea avea vreo
aplicare in afara contextului colonial. Aceasta rezistenta a
fost impartasita de statele din estul Europei si de noile
teritorii. Fenomenul era acceptabil numai in cazul
decolonizarii. Iar multe dintre noile state au considerat
autodeterminarea ca o problema dintre ele si fostii lor stapini
coloniali si nu una dintre ele si propria lor populatie.
Partial, statele din lumea a treia se temeau ca autodeterminarea
post-coloniala va avea ca rezultat necesar fragmentarea noilor
state nationale, grupurile etnice dintr-o tara cautind sa
recurga la secesiune si sa se uneasca cu timpul de aceeasi etnie
din alta tara. Dar idea ca autodeterminarea are o aplicabilitate
generala a fost sustinuta masiv de Comitetul pentru Drepturile
Omului, actionind
Politice, iar aceasta idee a cunoscut, fara putinta de tagada, o
influenta generala18. Comitetul pentru Drepturile Omului, la
examinarea raportului unui stat membru al Pactului, pune
intrebari nu numai asupra oricarui teritoriu dependent fata de
care acest stat are responsabilitati (autodeterminare externa)
dar, de asemenea, si asupra posibilitatii de care dispune
propria sa populatie de a-si decide propriul sistem politic si
economic (autodeterminare interna). In realitate nici un stat nu
refuza sa raspunda la comentariile probatorii si la intrebarile
despre autodeterminarea interna, iar Comitetul nu a fost avizat
ca un astfel de drept nu exista. Mai curind se accepta ca
dreptul exista, iar dezbaterea cea mai frecventa se poarta in
legatura cu formele pe care le poate lua.
Aceasta realitate este foarte indepartata de pozitia anumitor
autori care considera ca autodeterminarea nu se refera decit la
independenta, ca independenta este obtinuta prin sfirsitul
colonialismului, si ca aceasta independenta nu poate fi obtinuta
decit prin secesiune. Din cauza ca ei cred ca nu exista nici un
drept legal la secesiune acolo unde exista guvern reprezentativ,
ei ajung la concluzia ca in aceste imprejurari autodeterminarea
nu poate fi permisa. O mare parte din aceste dezbateri s-a
centrat in jurul Rezolutiei numarul 2625 (XXV) a Adunarii
Generale a Natiunilor Unite. Dupa citeva paragrafe care
autorizeaza autodeterminarea, penultimul paragraf asupra
autodeterminarii prevede: "Nimic din ceea ce este cuprins in
paragrafele anterioare nu poate fi interpretat ca autorizind sau
incurajind orice actiune care ar dezmembra sau diviza, in
totalitate sau partial, integritatea teritoriala sau unitatea
politica a statelor suverane sau independente
in conformitate cu principiul autodeterminarii si deci poseda un
guvern reprezentind intregul popor apartinind acelui teritoriu,
fara deosebire de rasa, credinta religioasa sau culoare".
Unii autori au adoptat conceptia dupa care autodeterminarea se
aplica numai popoarelor care traiesc sub regimuri rasiste si
afirma ca textul acestei rezolutii interzice autodeterminarea
acolo unde exista un guvern reprezentativ nerasist.20
Rezolutia numarul 1541 (XV) a Adunarii Generale vorbea cu multa
vreme in urma despre autodeterminare ca fiind exercitata „prin
independenta, asociere libera, integrare intr-un stat
independent sau prin adoptarea oricarui alt statut politic ales
in mod liber de popor". Popoarele din Ciprul dependent au
studiat enosis-ul (integrarea in Grecia) ca pe o optiune
posibila chiar inainte de a se hotari asupra obtinerii
independentei ca stat suveran separat. Poporul Gibraltarului a
decis prin referendum22 sa isi pastreze relatiile
constitutionale din prezent cu Marea Britanie. A fost un act de
autodeterminare hotarirea libera de a delega Marii Britanii
puterile suverane de baza, iar anumite puteri raminind in seama
autoritatilor locale. Iar poporul din Porto Rico a luat, in
urma
„independentei", sau „asocierii" sau a intrarii in componenta
SUA ca al 51-lea stat, propria sa decizie. In prezent el doreste
sa ramina la un statut de asociere cu Statele Unite, nefiind
nici al 51-lea stat, si nici un stat suveran si independent.
Autodeterminarea nu a insemnat niciodata pur si simplu
independenta. Ea a insemnat optiunea libera a popoarelor. In era
colonialismului, aceasta alegere s-a concentrat asupra
posibilitatii independentei sau a altui statut post-colonial.
Autodeterminarea si minoritatile
Am vazut ca state aflate sub conducerea nedemocratica a unui
partid unic sunt predispuse spre dezintegrare. Parti componente
ale Unuinii Sovietice si ale Iugoslaviei si-au proclamat
independenta ca state separate. Cei care constituie majoritatea
in cadrul noilor granite au fost minoritati in cadrul vechilor
state sau structuri federale, ulterior ei au pretins ca, in
calitate de minoritati, au dreptul la autodeterminare. Cit
adevar exista in afirmatiile diferitor factiuni nationaliste, ca
minoritatile sint indreptatite la autodeterminare, si ca
autodeterminarea atrage dupa sine secesiunea?
Deci, la intrebarea „cine anume are dreptul la autodeterminare"
nu se poate raspunde fara a intelege mai intii relatia dintre
autodeterminare si unitate nationala. Normele consacrate despre
autodeterminare cuprindeau - incontestabil si consecvent -
refrenul ca autodeterminarea trebuie sa contribuie la pastrarea
unitatii teritoriale si nu sa fie un dusman al ei. Atit
Rezolutia numarul 1514 (XV) a Adunarii Generale a Natiunilor
Unite asupra Acordarii Independentei popoarelor coloniale,
Rezolutia numarul 2625 (XXV), cit si Declaratia de principii
asupra Relatiilor de Prietenie - fiecare dintre ele punind
accentul pe autodeterminare - avertizeaza asupra tuturor
interpretarilor care ar viola integritatea teritoriala. In
rezolutia 1514 se prevede ca
„orice incercare indreptata spre distrugerea totala sau partiala
a unitatii nationale si a integritatii teritoriale a unei tari
este incompatibila cu scopurile si principiile Cartei Natiunilor
Unite". In rezolutia 2625 (XXV), se prevede ca „nimic din ceea
ce este cuprins in paragrafele anterioare nu poate fi
interpretat ca autorizind sau incurajind orice actiune care ar
putea dezmembra sau diviza, in totalitate sau partial,
integrilatea teritoriala sau unitatea politica a statelor
suverane sau independente ..."
Aceasta este o formula standard, si ea poate fi gasita aproape
invariabil in instrumente care afirma dreptul la
autodeterminare, ca pentru a limita acest drept sau cel putin
pentru a-i asigura o contragreutate. Aceasta contrapunere a fost
cea care i-a facut pe unii autori sa traga concluzia ca
autodeterminarea poate fi din acest motiv aplicata numai la
momentul obtinerii independentei.
Autodeterminarea poate fi exercitata in multe feluri, inclusiv
printr-un proces politic deschis si pluralist, si ca acest lucru
este compatibil in intregime cu clauzele cuprinse in
instrumentele relevante care cheama la protejarea integritatii
teritoriale. Ce limite pune exercitarii contemporane a
autodeterminarii exigenta de a respecta integritatea
teritoriala? Inseamna ea intr-adevar ca acest drept este limitat
la exercitarea drepturilor politice ale popoarelor considerate
ca intreg? Statele care apareau dupa dominatia coloniala au
inteles intotdeauna ca vor exista probleme legate de faptul ca
granitele lor au fost stabilite de catre puterile coloniale, pe
baza unor interese politice care nu coincideau in mod necesar cu
ale lor. In cazul noilor state problema granitelor mostenite a
fost deosebit de acuta, iar triburile, deseori scindate de noile
frontiere, nu au incetat sa se simta o unitate. Dar granitele
mostenite au fost acceptate de catre statele nou aparute, in
deplina cunostinta de cauza. Importanta stabilitatii si a
caracterului definitiv al granitelor a fost vazuta ca fiind
considerentul cel mai important. Rezolutiile numarul 1514 (XV)
si 1541 (XV) ale Adunarii Generale a Natiunilor Unite,
echilibreaza cu grija referirile la autodeterminare cu
importanta unitatii nationale si a integritatii teritoriale.
Aceasta impune cu necesitate consecinta ca ele inteleg ca
granitele coloniale sa aiba functia de granite intre statele nou
aparute. Acest principiu a fost considerat ca necesar si in
cazul Africii si al Americii Latine, deoarece scopurile politice
de baza pe care le slujeste sint aceleasi.
Se considera ca dupa cum dorinta indivizilor de a-si exercita
dreptul de a parasi tara este mai puternica atunci cind
drepturile lor sint violate, tot la fel, dorinta de secesiune a
grupurilor etnice este cea mai puternica atunci cind ele sint
oprimate.
Sa vedem unde ne duce acest lucru in cazul intrebarii daca
minoritatile au sau nu dreptul la autodeterminare? Sau cine
anume este indreptatit la autodeterminare? Din documentele
mentionate mai sus rezulta ca „toate
autodeterminare. Dar cum trebuie sa intelegem acest lucru?
Exista doua posibilitati: aceea ca „popoare" inseamna intreaga
populatie a unui stat, si aceea ca prin „popoare" trebuie sa
intelegem toate persoanele apartinind diferitelor grupuri
rasiale, etnice si, probabil, religioase.
Accentul pus in toate instrumentele relevante si in practica
statelor (prin care inteleg afirmatii, declaratii, luari de
pozitie) asupra importantei integritatii teritoriale, semnifica
faptul ca „popoarele" trebuie inteles ca totalitate a popoarelor
unui teritoriu. Desigur, toti membrii unui grup minoritar
distinct sint parte a popoarelor unui teritoriu. In acest sens
ei sint, ca indivizi, posesori ai dreptului la autodeterminare.
Dar minoritatile ca atare nu au dreptul la autodeterminare.
Aceasta inseamna, intr-adevar, ca ei nu au nici dreptul la
secesiune, la independenta sau de a se uni cu un grup similar
dintr-un alt stat.
Totusi, printre liderii politici este la moda invocarea
dreptului legal la autodeterminare. Exista, de asemenea, si o
preocupare sincera pentru drepturile minoritatilor. Dar aceasta
retorica este destul de confuza. Se pare ca multe guverne au
parcurs calea de la insistenta din anii '50 ca autodeterminarea
nu este un drept legal
(viziunea occidentala), sau de la idea ca ea nu are nici o
aplicabilitate dincolo de momentul decolonizarii (conceptia
Lumii a Treia), pina la opinia, cel putin a multor lideri
europeni, ca autodeterminarea este un drept care autorizeaza
minoritatile sa se desparta de stalul in care traiesc.
Minoritatile trebuie sa fie protejate, prin garantarea
drepturilor umane la care este indreptatit fiecare individ
(inclusiv nediscriminarea) si, in
drepturi ale minoritatilor. Aceste drepturi, incluse deja in
tratatele interbelice asupra minoritatilor si in verdictele si
opiniile Curtii Permanente de Justitie Internationala, isi
gasesc formularea contemporana in articolul 27 din Pactul
International asupra Drepturilor Civile si Politice. Acesta
prevede ca: „in statele in care exista minoritati etnice,
religioase sau lingvistice, persoanele apartinind acestor
minoritati nu le poate fi refuzat dreptul de a se bucura in
comun cu ceilalti membri ai grupului lor, propria lor viata
culturala, de a profesa si practica propria lor religie sau de a
folosi propria lor limba."
S-ar putea ca intr-un stat sa existe o zona in care o anumita
minoritate sa predomine la nivel regional. Daca se simte
persecutata, ea s-ar putea sa vrea sa se desparta de acel stat.
Dar in aceasta regiune s-ar putea sa existe o alta populatie
care sa constituie o minoritate fata de minoritatea predominanta
- probabil persoane apartinind majoritatii nationale sau unui
alt grup minoritar. Recunoastem aceasta situatie in unele dintre
fostele republici ale Uniunii Sovietice sau in unele dintre
provinciile din Iugoslavia. Virtual fiecare minoritate isi are
propria ei minoritate, iar teama de persecutii poate face ca
piramida sa se naruie in continuare. Lectia care trebuie
insusita este ca dreptul la autodeterminare se conecteaza cu
protectia adecvata a drepturilor minoritatilor. Dar, aceasta
conceptie asupra
recunoscute niciodata noi frontiere. Chiar daca, contrar
opiniilor politice contemporane, autodeterminarea nu reprezinta
o autorizatie pentru secesiune acordata minoritatilor, nu exista
in dreptul international nimic care sa interzica secesiunea sau
formarea de noi state. Cazul Iugoslaviei este relevant in acest
sens.
Daca „popoarele" au dreptul la autodeterminare ca totalitate a
popoarelor unui stat, atunci nu mai este necesar sa raspundem la
intrebarea dificila daca un grup minoritar particular, de
exemplu nagas in India, bascii in Franta sau indienii in Canada
- sint „popoare" cu drept la autodeterminare in sensul
articolului 1 din Pact. Dar, desigur, va ramine in continuare
intrebarea daca fiecare astfel de grup constituie o minoritate
in sensul articolului 27 (articolul care trateaza drepturile
minoritatilor). Daca autodeterminarea este privita ca un drept
care se afla la indemina unor anumite grupuri si nu a poporului
ca intreg, atunci apare o dubla problema: in primul rind ce
constituie o minoritate si, in al doilea rind, sint toate
minoritatile „popoare" din perspectiva autodeterminarii?
Comitetul pentru Drepturile Omului pe baza Pactului asupra
Drepturilor Civile si Politice nu a hotarit ca anumite grupuri
nu sint „popoare" in sensul dreptului la autodeterminare.
Conceptia lui asupra autodeterminarii ca drept al tuturor
popoarelor a eliminat de fapt necesitatea unei asemena hotariri.
Mai ramine de mentionat inca o problema legata de
autodeterminare. Ea decurge din principiul integritatii
teritoriale. Deseori autodeterminarea este parte a retorice in
dispute care au loc referitor la dreptul asupra unui teritoriu.
Aceasta problema este ilustrata atit de cazul Insulelor
Faulkland, cit si de cel al Gibraltarului. Dreptul asupra
Gibraltarului este disputat de Marea Britanie si Spania. Dreptul
asupra Insulelor Faulkland -Malvine este disputat de Marea
Britanie si Argentina. Din perspectiva Marii Britanii,
autodeterminarea are un rol pertinent de jucat. Acestea sint
teritorii dependente, popoarelor carora li s-a dat posibilitatea
de a decide daca sa ramina la status quo sau nu. Din punctul de
vedere britanic, este important ca dorinta popoarelor din aceste
teritorii sa fie ascultata si luata in considerare. Dar din
punctul de vedere al argentinienilor si al spaniolilor, aceste
dorinte sint nerelevante. Daca teritoriul in cauza apartine
Argentinei sau Spaniei, atunci locuitorii lui nu au dreptul la
autodeterminare. In orice caz nu mai mult decit il au
argentinienii sau spaniolii care locuiesc din intimplare in
Marea Britanie. Pina cind nu se determina cine are suveranitatea
asupra teritoriului, este imposibil sa se stabileasca daca
locuitorii lui au sau nu dreptul la autodeterminare.
Aspectele teritoriale ale autodeterminarii
Istoriografiile nationale urmaresc cu predilectie istoria
constiintei nationale cu multe secole in urma, dar in realitate
ipoteza unei astfel de continuitati poate fi inselatoare. Este
adevarat ca majoritatea popoarelor constitutive de stat -
ungurii, polonezii, francezii etc. - posedau constiinta
apartenentei culturale, respectiv politice comune, inca de la
inceputurile epocii moderne, dar constiinta putea exista pentru
ca existau si cadrele statale. Iar idea acestora era legata de
realitatea politica sau chiar mistica a regatelor sau
principatelor respective. Dreptul asupra unui teritoriu nu
apartinea poporului respectiv, ci sfintei coroane. Pina la
finele veacului al XVIII-lea stapinirea teritoriilor se facea pe
baza dreptului monarhic-dinastic.
Astfel, atita timp cit a dominat epoca dreptului dinastic,
puteau exista si diferite schimburi teritoriale, fara sa se
ceara acordul popoarelor interesate. Pentru loialitatea
popoarelor era suficient ca puterea principelui sa corespunda
criteriului legitimitatii dinastic-monarhice. Si tocmai acest
lucru s-a schimbat in mod radical odata cu Revolutia Franceza.
Din moment ce suveranitatea a trecut de la domnitor asupra
poporului, insasi chestiunea stapinirii unui anumit teritoriu a
aparut intr-o lumina noua. Comunitatea ridicata la constiinta
unei existente politice independente poate sa faca contestatie
impotriva faptului ca de teritoriul sau dispune un cadru statal
independent de ea si superior ei, fie el regat, imperiu,
republica.
Iar daca inaintam de la un continut mai general al
autodeterminarii spre evolutii contemporane mai speciale, atunci
trebuie sa analizam mai indeaproape ceea ce semnifica principiul
autodeterminarii pentru comunitatile care nu dispun de teritoriu
statal independent. In acest sens, principiul autodeterminarii
poate fi descompus in doua principii negative:
- nimeni afara de noi nu poate decide in absenta noastra.
Reformulat intr-o revendicare minimala cu continut pozitiv,
acest principiu presupune o reprezentare adecvata in organismele
decizionale legitime ale statului si administratiei publice.
- in caz de nemultumire fata de cadrul statal dat sa fie
considerata legitima aspiratia realizarii propriului stat
national. In principiu, din aceasta nemultumire nu rezulta in
mod necesar respingerea radicala a status quo-ului teritorial,
adica o tendinta de separare. Pot fi imaginate si alte variante,
ca de exemplu:
a) o autoadministrare mai deplina in cadrul unei unitati statale
mai mari (autonomie teritoriala); b) o mai ampla posibilitate de
a dispune in chestiunile legate de valorile culturale si
economice; c) cererea de drepturi suplimentare, in cazul
obtinerii carora comunitatea respectiva accepta cadrul statal
dat, sau nu.
La o analiza mai minutioasa a acestei problematici trebuie sa
distingem trei cazuri fundamentale. Deoarece daca plecam de la o
unitate teritoriala - pe care o putem numi pentru simplificare,
regiune, aplicarea principiului autodeterminarii se va deosebi
dupa cum populatia care se pronunta in numele ei, o locuieste in
mod exclusiv, majoritar sau mixt. Exclusivitatea se mai numeste
si omogenitate etnica. In realitate se intimpla foarte rar ca o
regiune sa fie locuita in exclusivitate de o populatie anume.
Pentru a se putea pronunta in numele ei este suficient sa
formeze o majoritate covirsitoare. Constiinta solidaritatii
politice a populatiei regiunii poate fi impartasita si de cei
care dupa criterii strict etnice nu apartin acestei comunitati,
in schimb poate fi perturbanta prezenta unei minoritati in
aplicarea principiului autodeterminarii in cazurile in care
realitatea unitatii etnice este indiscutabila. Un exemplu
elocvent este Irlanda de Nord, unde adeptii si adversarii
raminerii in cadrul Regatului Unit sint divizati nu prin etnie,
ci prin religie (protestantii sint impotriva separarii,
catolicii pentru).
Dreptul la autodeterminare are limite
Se considera ca exista trei astfel de tipuri de limite: a)
drepturile, aspiratiile culturale si interesele vitale ale
celorlalte populatii care convietuiesc in regiunea in cauza; b)
interesele comunitatilor (statelor) invecinate; c) drepturile si
pretentiile invocabile de statul care stapinise pina atunci
teritoriul.
Este de mentionat ca aceste limite nu sint doar pragmatice,
recunoasterea lor nu este justificata doar de considerente de
promovarea a politicii realiste, ci pot fi opuse principial
aspiratiilor de autodeterminare ale unor populatii. Ignorarea
lor poate duce la conflicte grave, care pot fi solutionate doar
daca alaturi de dreptul la autodeterminare sint luate in
considerare si amintitele limitari exterioare48.
Modalitatea de aplicare a dreptului la autodeterminare
Daca scopul autodeterminarii este extinderea domeniului
drepturilor omului si afirmarea mai deplina a regulilor
democratiei, atunci nu poate fi indiferenta modalitatea de
aplicare a principiului. intr-un anumit sens, toate problemele
democratiei sint si probleme procedurale.
Daca chestiunea se abordeaza din acest unghi, este evident ca un
proces de autodeterminare trebuie sa coreleze in mod ideal trei
puncte de vedere: a) procedura decizionala trebuie sa decurga in
asa fel incit sa poata fi exprimata in mod liber, fara nici o
presiune din afara, vointa reala a majoritatii numerice de pe
teritoriul vizat; b) pe de alta parte, trebuie sa fie prezent in
decizie si interesul celorlalte parti vizate (minoritati, vecini
etc.). Aceasta cerinta constituie de fapt problema limitelor; c)
procedeul sa nu aduca atingere, pe cit posibil, drepturilor
universale ale omului si cetateanului, ci, din contra, sa le
intareasca.
In practica se intimpla rar ca punctele de vedere amintite sa se
sincronizeze de la sine sau sa ajunga la armonie pur si simplu
prin negocierile partilor afectate. Datorita acestui fapt,
aplicarea principiului autodeterminarii ridica aproape in mod
automat problema unei instante nepartinitoare, dar eficiente.
In legatura cu problema aplicarii principiului autodeterminarii
si a stabilirii frontierelor, continutul sentintei unei instante
ar consta in transarea urmatoarelor probleme:
1) Cind principiul autodeterminarii ar putea insemna dreptul
unui intreg popor la existenta statala independenta, si cind
dreptul populatiei unui anumit teritoriu de aderare la un stat
deja existent?
2) Cum se poate sti daca in spatele unei aspiratii sau miscari
de constituire statala independenta se afla o reala dorinta de
devenire si separare nationala, o reala capacitate de devenire
nationala?
3) Cum poate fi pus in slujba maririi stabilitatii
internationale evenimentul de exceptie al modificarii de
frontiere, cu deosebita atentie asupra proceselor de formare a
natiunilor?
4) Cum se poate realiza vointa unei populatii?
5) Cind poate fi presupusa o vointa populara, deductibila din
fapte incontestabile sau din apartenenta nationala, si cind
trebuie chestionata populatia in mod formal, prin referendum?
6) Dupa ce criterii se poate afla vointa populara fara a o
chestionare?
7) Unde si cind trebuie aplicat criteriul frontierelor stabilite
istoric pentru separarea natiunilor, eventual unde si cind
criteriul hotarelor etnice sau lingvistice, si unde si cind,
eventual, alt criteriu?
8) In cazul chestionarii, al referendumului, cum ar trebui puse
intrebarile in mod real, just si practic?
9) Cum trebuie interpretate raspunsurile intervievatilor, daca
acestea ridica probleme? Daca vointa populatiei in cauza - fie
ea vointa presupusa sau exprimata
- este divizata teritorial, care vointa sa se realizeze, adica,
care sa fie solutia in cazul teritoriilor cu populatie mixta si
vointa opusa?
10) Ce drepturi ofera sau poate oferi autodeterminarea pentru
minoritati, ce fel de teritorii pot sau trebuie considerate ca
unitati indivizibile si despre soarta carora se decide prin
majoritate, si care sa fie teritoriile despre divizarea carora
trebuie decis pe baza anumitor criterii sau prin
referendum?Adica, cind se refera vointa populara la intregul
teritoriu controversat si cind doar la apartenenta habitatului
nemijlocit?
11) Care este solutia atunci cind populatia, in mod voluntar sau
silit, si-a schimbat domiciliul sau s-a transferat? Ce fel de
drepturi la autodeterminare au populatiile mutate relativ de
curind pe un anumit teritoriu, dar integrate deja intr-o
oarecare masura?
12) In ce situatii se poate admite transferul sau schimbul de
populatie, si in ce conditii?
Toate acestea sint intrebari a caror forta nu este diminuata de
numeroasele experiente de acest fel furnizate in secolul XX49.
*****************************************************
Page 1 of 1