DIR Return Create A Forum - Home
---------------------------------------------------------
Forum Practic
HTML https://practic.createaforum.com
---------------------------------------------------------
*****************************************************
DIR Return to: Filozofie
*****************************************************
#Post#: 141--------------------------------------------------
INSOLENTA SCRIBULUI - Referat
DIR By: iulianstoian
Date: January 14, 2015, 5:25 am
---------------------------------------------------------
3. Asumandu-ne Ideea unei filozofii generice care ne invaluie,
fara a (ne) fi totusi prezenta, o filozofie straina (inca)
jocului temporalitatii si spatialitatii (nediferentiata adica),
una care tine (inca) de posibil (pentru ca generica si, deci,
nenascuta inca) si care, tocmai de aceea, isi asteapta
purtatorii de cuvant (prin excelenta) ai Diferentei pentru a
trece in act (diferentiindu-se adica), pentru a (de)cadea in
specific, ne consideram indreptatiti sa invocam un specific
autohton al demersului filozofic adesi, poate, mai corect ar fi
sa spunem (simpla) expunere de tip filozofici, de o reiterare
nenaturala (pentru ca prin intermediul limbajului si artificiala
deci) a mai sus invocatei Idei, specific ce transpare o data cu
orice sinoptica asupra filozofiei autohtone. Si chiar daca Ideea
generica de filozofie (sur)vine pe seama limbajului care,
artificial fiind, (ni) se da sub o forma specifica, orientand
astfel de o anumita maniera ideea surprinsa, nu trebuie totusi
sa conchidem de aici ca responsabilitatea (de)venirii Ideii
revine neconditionat limbajului, specificului sau mai exact
(pentru ca, intr-adevar, se poate invoca aici si un specific
autohton al limbajului), atata timp cat limbajul nu trebuie pur
si simplu preluat ci, dimpotriva, creat, astfel ca modalitatea
de (sur)venire a Ideii presupune (totusi) suficienta libertate
din partea autorului pentru a putea vorbi cu temei de o optiune
teoretica a acestuia, si nicidecum a afirma despre el ca este un
simplu “vehicol” al unor cuvinte care ii preexista, asa cum se
hazardeaza unii autori sa afirme. Ne propunem aici, tocmai
pornind de la spatiul discursiv dezvaluit de aceste premise, sa
incercam o surprindere cat mai adecvata a modului in care a ales
cel (asa-zis) mai mare filozof roman, anume Constantin Noica, sa
faca prezenta o anume filozofie, precum si in ce masura se
integreaza optiunea nicasiana unei filiatii de idei pe care
acesta o revendica explicit. j1n14nk
Orice pretentie la un loc in istoria filozofiei este
conditionata de asumarea corecta a traditiei careia vrei sa-ti
integrezi gandirea - iata cea mai stringenta cerinta pentru a
pretinde un loc in istoria filozofiei occidentale. Exista
intodeauna o filiatie de idei pe care nu ai voie sa o ignori sau
(totuna, daca nu chiar mai grav) sa ti-o asumi de o maniera
infidela. Tocmai asemenea exigente s-au constituit drept
“obstacole” de netrecut pentru majoritatea filozofilor
autohtoni, iar printre acestia si Constantin Noica, al carui caz
este - poate- cel mai emblematic. Cel mai sugestiv fapt din care
transpare prezenta acestui aspect in folozofia lui Noica se
leaga de locul pe care si l-a gasit Aristotel in paradigma
nicasiana, atat de contradictoriu-cum vom vedea-avand in vedere
topos-ul pe care il are gandirea aristotelica in aceeasi
paradigma. Si este cu atat mai semnificativ cazul lui Aristotel
cu cat de opera acestuia se leaga, poate, cea mai mare
deschidere (concept frecventat obsesiv de Noica) oferita
vreodata filozofiei occidentale. “Este privilegiul propriu
marilor spirite ale umanitatii de a se prezenta in fata
examenului istoriei mereu proaspete, pline de surprize.
Aristotel e, fara indoiala, unul dintre acestea. Impactul sau
asupra filozofiei europene si nu numai (fie aici amintite fugar
traditiile de meditatie ale evreilor si arabilor) a fost intr-o
asemenea masura decisiv incat a determinat problematica si
vocabularul filozofiei. Bogatia si adancimea ideatiei
aristotelice explica, in fapt, atat continuitatea cu totul
remarcabila a interesului pentru ea cat si particularitatile,
inevitabile ale exegezei.”NOTA 1 Si mai trebuie sa amintim aici
ca semnificatia unei opere nu este intru-totul pozitiva,
susceptibila unei inventarieri care sa delimiteze fara echivoc
ceea ce s-a spus de ceea ce nu s-a spus intr-o opera. Orice
atitudine care comporta asemenea idei se descalifica de la sine,
ratand atat sensul unei opere, cat si (mai grav) pe cel al
gandirii.”Cand este vorba de gandire, cu cat este mai mare opera
- nicidecum ca intindere si numar al scrierilor - ,cu atat mai
bogat este, in aceasta opera, neganditul, adica ceea ce, prin
aceasta opera si doar prin ea, vine catre noi ca inca negandit
vreodata.” NOTA2 Fiecarei opere ii este constitutiv un negandit
care apartine, totusi, autorului, si care deschide spre altceva.
Doar reiterand un asemenea gand putem deveni constienti de miza
unei constatari de tipul celei heideggeriene care spune ca
“Fizica lui Aristotel este cartea fundamentala, ascunsa si de
aceea niciodata indeajuns cercetata cu gandul, a filozofiei
occidentale.” NOTA 3 O interpretare nu este epuizata de ceea ce
se considera in mod gresit a fi singurele sale posibilitati,
respectiv fie a deforma, fie a relua literal. ”A gandi nu
inseamna a poseda obiecte de gandire, inseamna a circumscrie
prin ele un domeniu de gandit, pe care, deci, nu il gandim
inca.”NOTA 4
Noica are “meritul” de a se fi pliat perfect pe ceea ce
deplangea Merleau-Ponty in al sau Elogiu al filozofiei, anume
faptul ca “ideile inceteaza sa prolifereze si sa traiasca, acai
ele cad la nivelul unor justificari si pretexte, devin niste
relicve, niste chestiuni de onoare, iar ceea ce numim pompos
miscarea ideilor se reduce la suma nostalgiilor noastre. In
aceasta lume in care renegarea si pasiunile morocanoase tin loc
de certitudini, nu incercam in nici un caz sa vedem, iar
filozofia, pentru ca vrea sa vada, trece drept nelegiuire.” NOTA
5 O astfel de pasiune morocanoasa se constituie drept spectru
nicasian al survenirii sinopticii sale asupra filozofiei
occidentale: pornind de la pasiunea sa pentru Platon, a carei
intemeiere nu intereseaza aici direct, Noica a afisat o
ostilitate total nejustificata fata de alti ganditori, insa in
primul rand fata de Aristotel, atitudine legeta probabil si de
faptul ca exista o anumita tendinta de a interpreta gandirea
celor doi ca aflandu-se intr-un raport de opozitie, ceea ce
probabil credea si Noica. In invaluirea “aerului tare al
Carpatilor”, filozofia occidentala s-a redefinit, s-a recreat
sub privirea lui Noica, el insusi cauza prima a “invaluitorului
carpatin”: “Problema filozofiei este, in ultima instanta,
fiinta; dar felul cum s-a pus tema fiintei a riscat sa fie
sfarsitul filozofiei. Atata timp cat fiinta este opusa
devenirii, gandirea ramane in impas.”NOTA 6 Tutunul dauneaza
grav sanatatii, o stim cu totii, astfel ca filozofia risca sa
devina o relicva, un simplu “exponat” al vreunui muzeu.
“Pacientul” isi mai tragea ultimele suflari de pe urma unor
“tratamente” a doi “doftori” mai priceputi, dar totusi doar
rudimentare si aceste tratamente: “Daca totusi filozofia trecuta
nu pastreaza un simplu caracter muzeal, este, intr-o larga
masura, pentru ca nu a opus intodeauna fiintei devenirea; iar
Platon si Hegel reapar in calea oricarei constiinte filozofice
tocmai pentru ca, deliberat ori nu, au dat prin dialectica lor
expresie devenirii intru fiinta.”NOTA 7 Cei doi dadusera numai
“speranta” unei insanatosiri, pe care insa nu reusisera sa o
infaptuiasca explicit. Printr-un act “Daca totusi filozofia
trecuta nu pastreaza un simplu caracter muzeal, este, intr-o
larga masura, pentru ca nu a opus intodeauna fiintei devenirea;
iar Platon si Hegel reapar in calea oricarei constiinte
filozofice tocmai pentru ca, deliberat ori nu, au dat prin
dialectica lor expresie devenirii intru fiinta.” “Daca totusi
filozofia trecuta nu pastreaza un simplu caracter muzeal, este,
intr-o larga masura, pentru ca nu a opus intodeauna fiintei
devenirea; iar Platon si Hegel reapar in calea oricarei
constiinte filozofice tocmai pentru ca, deliberat ori nu, au dat
prin dialectica lor expresie devenirii intru fiinta.” Noica ii
reda filozofiei demnitatea: “Devenirea slujeste fiinta, nu i se
opune - aceasta spune cartea de fata.”NOTA 8 Pacientul e
salvat!!! Genialul “doftor” se poate odihni acum - dar, de fapt,
el asta facea tot timpul, se odihnea: totul era de fapt un
vis...
“Noutatea” propusa de Noica este insa doar o reiterare infidela
a unui gand aristotelic, gand privitor tocmai la asa-zisa
problema a filozofiei occidentale din perspectiva lui Noica.
Cine spune insa ca visele (re)dau intocmai realitatea? In vis se
facea ca atat filozofia greaca, cat si cea germana, singurele
dealtfel demne de mentionat din punctul de vedere al exigentului
visator, au esuat in incercarea lor de a pune laolalta fiinta si
devenirea, si totul datorita “tragicei” lipse a plantei
medicinale (sau, in limbaj nicasian, operatorului ontologic)
“intru”. Aflam iarasi despre privirea plina de compasiune a lui
Noica asupra grecilor, neputinciosi in a-si explica cum, dintr-o
fiinta unica, se poate naste o lume multipla. Trebuia sa apara
el, geniul Carpatilor, pentru a-i restitui filozofiei demnitatea
aproape uitata: cei doi termeni, fiinta si devenirea, nu sunt
decat ipostaze ale unuia si aceluiasi proces, anume devenirea
intru fiinta. Atata doar ca realitatea consemnase, cu mai bine
de 2000 de ani inainte, o dizolvare totala a opozitiei
fiinta-devenire (in fapt, a mai vechii probleme, aparuta in
scoala eleata, a raportului Unu-Multiplu). “Revolutionara” teza
nicasiana a devenirii intru fiinta isi gaseste astfel
oportunitatea in aceeasi masura in care ar fi utila azi aparitia
unui “Ghid practic pentru intretinerea dinozaurilor”. Cel care
face derizorie ideatia nicasiana este tocmai Aristotel, cel atat
de desconsiderat de catre Noica, pentru care fiinta si devenirea
(sau, totuna, Unul si Multiplul) nu sunt altceva decat analogoni
ai diferentei ontologice: Unul este, Multiplul exista, sau,
totuna, Unul (fiinta) exista ca si Multiplu (devenire), care
este, deci, o forma de fiintare a lui Unu. Orice opozitie este
anulata, solutia diferentei ontologice constand tocmai in
identitatea ei. Dupa mai bine de 2000 de ani insa, cu pretentii
de noutate, isi afirma si Noica “descoperirea”, sub o forma mult
mai “rudimentara”, din moment ce “solutia” sa salvatoare mai
pastreaza o relatie de contradictie intre cei doi termeni, o
contradictie unilaterala cum se exprima el: fiinta nu contrazice
devenirea, numai ca devenirea, petrecandu-se, contrazice fiinta.
Noica putea totusi sa-si considere teza drept o noutate
absoluta, de vreme ce Aristotel nu prea avea de fapt nici o
legatura cu filozofia: “In fond Aristotel povesteste ce se
spune. Ce a auzit in agora, ce s-a cat-agorisit” NOTA9Atitudinea
fata de un astfel de “sarlatan” trebuie sa coincida cu o
delimitare clara de influenta nociva a gandirii sale, fapt
reusit intocmai de Noica: “Aristotel, care nu m-a cucerit
niciodata!”NOTA 10. “Cat-agorisiile” lui Aristotel au fost cu
evlavie si consecventa desconsiderate. Curios cum totusi e loc
si pentru cativa “prenicasieni” in filozofia occidentala -
explicabil doar prin prisma faptului ca acestia au lasat un
ne-gandit exploatat doar de Noica. “Putine filozofii - poate
numai cea a lui Platon... - au putut sa nu rezolve si inchida
problemele a...i si totusi, sau tocmai de aceea sa dea
extraordinare deschideri gandului”NOTA11. Platon nu reusise,
astfel, mai mult decat sa ofere “deschiderile” unei mari
filozofii, nu o si infaptuise insa. La fel si Hegel, celalalt
mare “prenicasian”, doar intuise ceva din “geniala” solutie
nicasiana. Si mai trebuie amintita aici si “dreptatea istoriei”,
asa cum o consemneaza visul nicasian: “Academia e scoala lui
Platon. Liceul e al lui Aristotel. Perfect. Filozofie de tip
inalt de o parte, filozofie de gimnaziu, de alta. Istoria e
dreapta.”NOTA12 Pacat, totusi, ca Noica nu a inteles nimic din
Aristotel - ar fi reusit astfel, poate, sa se salveze de
ridicolul atator afirmatii...
Sintetizand: “noutatea” nicasiana se justifica prin prisma
faptului ca fiinta si devenirea au fost intodeauna opuse, ducand
astfel la un impas al gandirii. Acest fapt e insa consemnat doar
de catre “visul” nicasian, din moment ce ”solutia” nicasiana nu
reprezinta decat o forma inferioara a unui gand consemnat cu mii
de ani inainte. Mai mult, “solutia” nicasiana oculteaza doar
unul din cele doua sensuri ale opozitiei fiinta-devenire.
Astfel, filozofia occidentala nu ii poate oferi lui Noica mai
mult decat un loc intre “scribi” ai marilor filozofi, dar
nicidecum un loc pentru “filozofia” sa a devenirii intru fiinta.
*****************************************************
Page 1 of 1